MIRCEA POPA, MARIN PREDA – AZI

Scriitorul Marin Preda, cel mai important prozator român al perioadei comuniste, a fost adus recent în actualitate prin mai multe volume semnate de Stan V. Cristea, care s-a preocupat în mod special de restituirea cât mai exactă a operei sale, prin lucrări temeinice, precum Marin Preda. Anii formării intelectuale, 2022, şi Marin Preda. Biobibliografie, I-II, 2022, dar şi a unei antologii de opinii critice la care au fost invitaţi foarte mulţi oameni ai scrisului să-şi spună cuvântul. Unii dintre ei au fost total lipsiţi de simţ critc, declarând sus şi tare că tot ceea ce a scris Marin Preda rămâne în picioare, alţii au bătut apa în piuă emiţând generalităţi de-a dreptul jenante şi doar puţini au vorbit la obiect şi în cunoştinţă de cauză, dovedind că au citit opera prozatorului şi că sunt cu adevărat ataşaţi faţă drumul parcurs şi că nu le-a fost indiferentă traversarea numeroaselor cataracte, pe care fluxul său narativ a avut a le întâmpina. În esenţă, Marin Preda e un scriitor prea important ca să-l tăvălim prin praful comun al vorbelor fără rost, făcând din Desfăşurarea, operă sacrificată pe altarul politicii colectivizării forţate, sau al noii ideologii, precum în Ana Roşculeţ sau Îndrăzneala, parţial şi Friguri, scrieri care se lasă contaminate de directivele istorice ale momentului. Totuşi, el s-a ferit pe cât posibil de mlaştina dirijismului partinic dejist sau sovietizant. Vorbind despre ele, e cazul să vorbim despre o conştiinţă literară scindată, care a înţeles mersul istoriei şi a decretat Imposibila întoarcere, văzând în lupta zilnică pentru supravieţuire Viaţa ca o pradă, cu minusurile şi plusurile sale. Dedicat muncii scriitoriceşti, aplecat mereu peste pagina albă de scris, aşa cum ni-l evocă şi Aurora Cornu, Marin Preda s-a luptat mereu cu procesele de conştiinţă, care-l asaltau de peste tot, dar şi cu obsesia nemuririi lumii rurale din care a provenit, făcând din satul său Siliştea Gumeşti un centru ţărănesc de contradicţii enorme şi permamente, iar din ţăran o victimă sigură a industrializării pornită în ţară, un sacrificat pe altarul colectivizării, care a nimicit personalitatea individuală autarhică şi simţul atavic al muncii pe ogor, în favoarea noilor orientări de viaţă mai atractive, dar care ascund capcane insolubile (Intrusul, Marele singuratic). Desprinderea de „lumea veche“ este în cazul lui un proces îndelung şi de amploare, supus zbaterilor de conştiinţă permanente, atât spre a scăpa din plasele ideologicului maniheist, cât şi pentru apărarea libertăţii sale de gândire şi exprimare, alunecând tot mai vizibil pe topoganul căderii în gol, până la postura de victimă, soldată cu asasinarea sa morală şi chiar fizică, atât de expresiv anunţată în drama lui Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni.

Privind retrospectiv drumul afirmării literare a lui Marin Preda, trebuie afirmat că, deşi se afla de la început în postura unui „proletar intelectual cult“, el n-a făcut marele pas al prostituării, trecând cu surle şi tobe în tabăra proletcultismului devălmăşit. Chiar de la primele sale dibuiri şi ezitări în materie de inspiraţie şi de alegere a mijoacelor, prin care scenele decupate de el să fie adevărate „felii de viaţă“ autentică, Marin Preda şi-a urmat drumul său propriu de atentă observaţie şi studiu psihologic a comportamentului personajelor, caracterizate prin reacţii neobişnuite, care le plasează în postura de „cazuri“, care se impun atenţiei cititorului prin realismul formelor de viaţă alese şi prin soluţiile cu care sunt rezolvate conflictele, aspecte care au avut nevoie de mult discernământ şi putere de obiectivizare, cazuri selectate din viaţa satului pe care o ştia atât de bine. Ciudăţeniei lor, în raport cu timpul apăsător al războiului, le imprimă o notă care le individualizează şi le face interesante, amestecând realul cu puţin praf de fantastic şi deviant, ceea ce le deosebeşte radical de stilul mometului care va impune moda timpului, şi concesiile făcute acestuia. E de afirmat la modul apăsat că volumul lui de debut, Întâlnirea din pământuri, e departe de orice suspciune de literatură aservită, şi că merge în prelungirea scrierilor despre sat a marilor observatori ai acestei lumi de dinaintea sa, dar care anunţă semnele unor traume ce îşi trimit înainte presimţirile. În acest fel, Marin Preda e ultimul scriitor al ţăranului român care a surprins satul românesc, minat de contradicţii uriaşe, şi gata de prăbuşire şi pauperizare, şi care a făcut din momentul Moromeţilor o lume aflată în pragul ultimului mare zvâcnet de individualitate.

Debutul său literar, chiar dacă a avut în vedere satul în care a crescut şi s-a format, nu indică decât vag apariţia unor semne de contagiune cu schimbările radicale spre care societatea românească se îndreaptă, receptând uşoare devieri de la o optică tradiţională îndătinată. Într-o vreme în care literatura română şi-a pierdut busola protectoare, eşuând în mâlul tot mai gros, provocat de aluviunile străine de sorginte proletcultistă, acest tânăr prozator, ieşit din ţărănia străveche de la Dunăre, a încercat să pună frâu acestor practici silnice, de procustiană suferinţă a frumosului literar românesc. Trăit în mijlocul unei ţărănii autentice, la care lupta pentru existenţă nu era o simplă vorbă de şagă, Marin Preda a reaşezat valorile satului la locul care li se cuvenea. Ca model de comportament i-a servit chiar familia sa şi obiceiurile satului, supuse unor observaţii şi radiografii continue şi necruţătoare. Disecând comportamentul ţăranului, filosofia lui de viaţă, preocupările şi reacţiile care îi însoţesc existenţa, inclusiv vorbele de ocară la adresa celor de sus, a politicienilor care au condamnat ţăranul la o sărăcie eternă, el ajunge să implementeze o nouă viziune asupra satului românesc, o nouă repunere a lui în ecuaţia existenţei ruraliste, completând în chip fericit literatura lui Sadoveanu, Rebreanu, Agârbiceanu, Pavel Dan, consideraţi de drept cei mai de seamă observatori ai lumii ţărăneşti de la Dunăre şi Carpaţi. Schimbarea de paradigmă ne trimite spre o investigare de ordin sociologic. În acest timp de criză, masa ţărănească omogenă şi nediferenţiată de până la el a suferit o puternică fisură. În sânul acesteia apar diferenţieri noi, care nu mai reproduc satul tradiţional în care conducătorii acestuia erau în mod inevitabil preotul şi învăţătorul, ci noii lideri ai ţărănimii care îşi fac apariţia chiar din sânul ei, printr-o competiţie internă, liberă şi accesibilă tuturor. Vechea tehnică a „cópiilor după natură“, folosită cu succes de cei anteriori, e reluată şi completată cu elemente noi de psihologie ţărănească autentică, eliminând pe cât posibil şi preocuparea obsesivă pentru reproducerea cât mai fidelă a limbajului ţărănesc. Sensul mişcării operate de el merge înspre crearea de personaje noi, şi căutarea de scene semnificative în mijlocul cărora să fie plasate. Câmpul de observaţie s-a fixat asupra acestui proces, luând în obiectiv aspecte ale disoluţiei unei lumi cu aparenţa ei de trăinicie şi de imobilism, în blocul organic al căreia apar semne ale degradării şi ale unor variaţii de comportament, pe care el le sesizează şi le radiografiază. E vorba de o problematică umană complexă, traversată de nelinişti obscure, de boală şi de sărăcie, de competiţie amoroasă, dar şi de acte gratuite, de inocenţă, dominată de instincte primare. Comportamentul unor tineri plecaţi cu vitele la păscut, de o animalitate fizică perceptibilă, aproape că nu devine strident atunci când asistăm la violul unei fete în câmpul plin de soare, în care sănătatea şi robusteţea vieţii îşi pune amprenta pe gestul lor perceput ca o formă de trecere spre bărbăţia spontană şi ieşirea din adolescenţă. Trăim apoi cu mare interes drumul spre câmp al unui ţăran intrat în ceaţă, când reperele obişnuite se amestecă şi se contorsionează. Privim apoi cu oroarea la gestul ieşit din comun al altui personaj, aflat în plină operaţie de belire a unui cal, cu notarea amănunţită a reacţiilor lui fizionomice, aşa cum reperăm un moment de isterie colectivă la o şezătoare la ţară, când o femeie apucată şi bolnavă, Maria Înghioarţa, prevesteşte evenimente stranii ca mâncarea lunii de către vârcolaci, alarmându-i pe cei prezenţi cu „vedeniile“ ei demoniace, încât transformă palida şezătoare într-un vacarm generalizat, în care până şi povestitorul se trezeşte lovind cu brutalitate într-un vas metalic spre a amplifica zgomotul infernal al situaţiei, lăsându-se pătruns de semnalele ieşirii din normalitate. Preda nu coboară patologia la nivelul unui puseu de alienare colectivă, dar înregistrează conştiincios reacţiile individuale ale fiecăruia. Vântul de nebunie adus de război e bine filtrat şi transmis pe canale diverse, înregistrate ca o schimbare de atitudine mai generală, care poate fi detectată chiar şi în titluri cu valoare de diferenţiere, cum e cazul povestirii de debut, Nu spuneţi adevărul, din ianuarie 1942, apărut în revista bucureşteană „Tinereţea“. Prozatorul teleormănean îşi afirmă de la început capacitatea de ingerinţă a mediilor, de transformare şi metamorfozare a acestora, răspunzând provocărilor mediului cu atitudini care generează conflictualitate. Alegându-şi cu grijă personajele şi mediul de viaţă, el ajunge să transforme umanitatea rurală din Siliştea-Gumeşti într-un teritoriu al unor confruntări fundamentale, valabile pentru întreg spaţiul românesc, aşezat sub semnul schimbărilor, în care „timpul a început să nu mai aibă răbdare“. Acest timp al schimbărilor este anunţat chiar prin volumul de debut, prin percepţia generalizată a unui climat de violenţă, resimţit la nivelul întregii comunităţi, când oamenii sunt puşi să se contrarieze, să caute fuga de soluţii comode, prin apelul la stări de agitaţie şi confruntare, rezolvate fie prin ciomăgeli directe, cum sunt cele ale tinerilor din Întâlnirea din pământuri, fie încălcând preceptele morale, prin apel la viol sau intrare în răfuială. Fauna primelor schiţe şi povestiri atestă prezenţa unei lumi care începe să nu mai semene cu cele anterioare, o lume în care semnele răului apar ca prevestitoare de rele şi mai mari, şi în care codul de moralitate ţărănească e încălcat. Acum îşi face loc în proza lui Marin Preda personajul problematic, cel care începe să raţioneze, să-şi pună întrebări asupra existenţei şi a lumii din jur. Mediul comun de viaţă, cunoscut de acasă, din Silştea Gumeşti, devine spaţiu referenţial pentru întreg mediul rural românesc, şi, printr-o introspecţie asumată, familia Moromeţilor, devine emblematică, purtătoare de cuvânt a satului tradiţional, aflat în faţa unor prefaceri şi provocări, desprinzându-se din colectivitatea rurală amorfă, prin recuperarea conştiinţei de sine, act determinat de influenţa grupului „cărturăresc“, care îşi face apariţia în „poiana lui Iocan“, ca un mic senat al judecării evenimentelor la zi. Trezirea conştiinţei de sine, a realizării că omul de la ţară nu trebuie să aştepte nimic de la cei de la oraş, mai ales de la politicieni apăruţi ocazional cu prilejul alegerilor electorale, care vin să-i mintă şi să-i îmbrobodească pentru moment, devin teme de discuţie şi dezbatere în acest grup colocvial. Informaţiile diverse, care pătrund aici datorită presei, sunt comentate şi răsucite pe toate feţele, pe ţărani preocupându-i mai ales problema „foncierei“, care-i arde la degete. Grupul dezbatativ de aici se constituie în jurul celor câţiva care ştiu carte, care reiau, traduc sau colportează, pentru ceilalţi, fapte şi evenimentele din sfera lor de interes, supuse unei analize critice acerbe, născând opinii contradictorii şi contestări vehemente. Se instituie astfel o adevărată agora sătească, dirijată de un grup elitist, care nu va accepta dirijarea de la centru fără să crâcnească sau să caute antidoturi şi riposte colaterale. Acest grup, asupra căruia insistă în mod deosebit scriitorul, e alcătuit dintr-o formaţiune de comentatori liberi, care răstoarnă raportul de servitute dintre centru şi margine, instituind un punct de cugetare ad-hoc, prilej de dezbatere asupra destinului lor economic, social şi moral, derivând dintr-o continuitate etică străveche, dar şi din una acomodată la timpul istoric trăit. În mijlocul acestui grup de opinie se situează Ilie Moromete, care sugerează teme de discuţie şi ridică unele chestiuni legate de întâmplările traversate de alţi consăteni, loviţi de boală şi de alte necazuri, în care problemele vieţii şi morţii devin definitorii. Moromete e surprins meditând asupra propriului destin, al familiei şi al lumii, în postura insului care devine rezonatorul întâmplărilor satului, ale familiei sale, analizate la rece, pe baza unui socratism compensator. Scena lumii e redusă aici la un demos ţărănesc, în care figuri mai puţin cunoscute din viaţa satului, precum Cocoşilă sau Ţugurlan, devin vedete locale, alături de Moromete, declanşatorul de dezbateri. Se conturează aici un fel de „divan ţărănesc“, fixat în „poiana lui Iocan“. Un fel de agora ţărănească, în care personalităţile satului încep să-şi dobândeacă individualitate, uzurpând vechea mentalitate de ascultare şi de subordonare tacită. Oamenii nu mai privesc viaţa ca pe un dat imanent, ci ca pe un teritoriu de gândire în care pot interveni. Procedeul încriminării, al dezinhibării, al polarizării şi solidarizării conduc la efecte imediate, în care mutaţiile sociale şi mentale, caracteristice lumii satului, îşi dobândesc individualitate şi prioritate, vizând raporturilor lor cu statul, cu proprietatea, cu obştea din care fac parte. „Poiana lui Iocan“ e o instituţie, un forum de judecată colectivă, un producător de opinie, purtând cu sine tarele şi întrebările insolubile ale unei lumi în mişcare şi disoluţie. Saltul de la familie la comunitate e unul esenţial, şi nivelul lor de percepţie a fenomenelor lumii presupune acum un democratism mai larg, exercitat într-un for de dezbatere şi de conştiinţă colectiv, prin care individul social se confruntă cu opiniile celorlalţi şi reacţionează în virtutea unor decizii luate împreună. Rolul de ţăran-filosof atribuit lui Ilie Moromete scoate din amorţeală satul, îl dezinhibă şi-l dinamizează. Moromeţismul de care s-a vorbit e o stare de spirit, o mentalitate generală, o viziune asupra lumii şi un stil de comportament, care presupune şi apelul la „şiretenie“, la reacţii bine calculate în raport cu perceptorul, cu fiii recalcitranţi care doresc independenţă, hotărând să fugă cu oile de acasă, cu sora sa Guica, cu soţia şi cu mezinul Niculae, care, cu toată vârsta necoaptă, îşi caută singur căile prin care să scape din frânghiile viitorului pe care îl întrevede extrem de nefavor abil. Literatura lui Marin Preda ne familiarizează cu acest complicat ghem de contradicţii interne şi externe, descoperit în lumea satului său, unde copiii trăiesc împreună cu părinţii întreaga zbatere a existenţei diurne, preocuparea esenţială de a face rost de bani pentru a plăti foncierea. Aflat în această dilemă, Ilie Moromete tatăl e nevoit să sacrifice salcâmul tutelar al gospodăriei lor, pe care să i-l dea vecinului Bălosu, pe care nu-l suferă, dar nevoia îl determină să renunţe la orgoliu. Diviziunea din interiorul satului pare să se oglindească perfect şi în stratificarea ce o descoperim încă din scena mesei în familia Moromeţilor, asistăm la acea dispunere din jurul planşei cu mămăligă, unde se află cele două fete, cei doi băieţi mari, tatăl ca pater familiae în postura dominantă şi Niculae, care nu prinde mai nimic să îmbuce şi el ceva. Având o casă mare de hrănit, Ilie Moromete trece zilnic prin momente grele, care îl determină să fie atent şi la viaţa concetăţenilor săi, unii dintre ei tot mai loviţi de neajunsuri, boală şi apropierea de moarte. Dialogul permanent pe care-l instituie cu ceilalţi îi va copleşi existenţa, rezonând în momentele de cumpănă cu soarta celor ca Pârlitu, Resteu , Cocoşilă, Udubeaşcă, cu lumea extraodinar de limitată care închide satul în propria lui neputinţă. Pentru a ieşi din această dilemă a linearităţii, el face în mod constant apel la neprevăzut, la starea de nemulţumire şi insubordonare faţă de norme şi principii impuse. Normalitatea e tulburată adeseori de intruziunea accidentalului, de reacţii contrare sau neaşteptate, personajul lui Preda apărând tot mai mult ca un ins contorsionat, mistuit de nenumărate întrebări sau reacţii instinctuale, în efortul de integrare în mediul său, sau, dimpotrivă, opunându-se acestuia, aşa cum o spune un personaj la un moment dat, că a fost nevoit să dea „drumul la câte un ţipăt lung şi zbieram până simţeam că mă înec“, în timp ce alt companion pune mâna pe o măciucă, lovind cu ea în gard, în timp ce „altul luă un căldăroi şi urla în el, un altul se smuci şi aruncă un ciomag în sus, de nu se mai văzu. Eu pusei mâna pe o tarabă, cu care făceam un zgomot asurzitor, iar alţii zvârleau cu pălăriile, cu scurtături sau chiar cu pietre“. Acest comportament haotic, nefiresc, e urmarea unui puseu de agresiune colectivă, înregistrată cu mare artă, cu trimitere directă la un act freudian, deoarece personajul declară: „Simţeam şi eu ceva care mă făcea să ţip şi ieşii fără să-mi dau seama ce se întâmplă“.

O infuzie de elemente aparţinând fantasticului are loc şi în alte povestiri ale scriitorului, care mărturisesc contaminarea cu urme ale unor trăiri premonitorii. Faptul că Vasile Catrina se trezeşte într-o dimineaţă „cuprins de o spaimă ciudată“, va fi elementul declanşator al unor trăiri bulversante, care îi vor schimba percepţia asupra realităţii. Mai întâi apare senzaţia de inadecvare la mediu („nu ştia unde se află, nu cunoştea nici odaia şi nici patul în care stătea culcat“), apoi senzaţia care se generalizează şi provoacă o schimbare a percepţiei spaţiului şi timpului, starea de confuzie devenind generalizată, încât drumul său spre bucata de pământ pe care o are de vizitat devine un periplu halucinatoriu, o continuare a visului oniric: „Colina se ridica mereu; se umfla ca o băşică uriaşă; se clătina, cumpănindu-se ca o balanţă“. Această pătrundere a fantasticului în lumea normalităţii are consecinţe benefice asupra prozei sale. În acest sens poate fi citată şi povestirea În ceaţă, unde personajul Ilie Resteu, trăieşte mai multe stări halucinatorii provocate de căldura solară a unei zile de vară, care modifică percepţiile insului. Lupta cu topenia de afară dă naştere la reacţii exagerate: „Cum viscoleşte soarele ăsta, ce vipie! Îmi scot sufletul din piept, îmi bag secera în piept şi-mi scot sufletul de acolo afară! Arde soarele ăsta ca fundul iadului. Şi dacă acum aş avea o botă plină cu apă rece, pe care o duc la gură şi-mi sting arsurile din burtă“. Notaţia e realistă, chiar naturalistă, tânărul Marin Preda făcând dovada unei atente observări a comportamentului uman.

Chiar din această etapă a prefigurărilor, ne vom întâlni în scrierile lui Marin Preda cu ameninţarea morţii, motiv care va deveni unul hotărâtor în viaţa oamenilor. Omul bolnav are trăiri contradictorii, nediferenţiate, oscilând între decizie şi indecizie, între teamă şi speranţă, întrebându-se ca în Nepotul: „De ce l-a luat aşa fără socoteală?“ În altă parte, actul eliberator e unul la întâmplare: „Flăcăul ţâşni dintre oameni şi izbi cu sticla de pământ“. Cauza morţii lui Anton Tudose poate fi un vierme negru sau nu, dar sugestia trăită amplifică mult efectele până la instalarea unei atmosfere morbide: „parcă simţeam din toată aşezarea unde stătuse Anton Tudose o umbră unică, neagră, vie, un aer care se mişca încet şi greu, intrând şi ieşind în pământ şi scormonind“ (Întâia moarte a lui Anton Tudose).

În categoria „morţii“ intră şi tăierea salcâmului gospodăriei familiei Moromete, copacul care domină curtea familiei lui Tudor Călăraşu, transformat într-un fel de simbol totemic, reprezentând stabilitatea şi trăinicia, un adevărat axis mundi pentru comunitatea rurală respectivă, deoarece „jumătate din bolta cerului era umbrită de un uriaş salcâm în a cărui coroană se încâlciseră toate sălciile şi duzii din întreaga grădină“. Agresiunea asupra spaţiului familial se repercutează asupra trăirilor tuturor membrilor familiei, şi au drept efect sporirea nesiguranţei gesturilor proprietarului de a participa la sacrilegiul eliminării arborelui: „Câtva timp, omul parcă se zăpăci, apoi deodată începe să se învârtească jur împrejurul copacului, cu iuţeală, aproape repezit.“ Mica pauză de respiraţie parcă amplifică şi mai mult nesiguranţa celor doi tăietori, sporind starea de tensiune: „Loviturile se urmăreau, se apropiau, se îndreptau împleticindu-se, se ridicau izbind pământul şi îşi amestecau departe icnirea înfundată cu răsuflul celor doi oameni. Salcâmul stătea falnic şi nicio frunză nu i se mişca“. Această demnă ripostă a celui care a reprezentat multă vreme fala familiei Călăraşului e percepută ca o sfidare la adresa omului care îşi nesocoteşte rostul.

Scena salcâmului, interpretată ca un atentat la temeinicia şi virtuţile familiei, va fi reluată, tocmai pentru semnificaţia ei tutelară, şi în romanul Moromeţii de mai târziu. Marile teme ale prozei sale vor ieşi încet, încet la lumină, concretizându-se în volumele care îl vor defini ca scriitor – Intrusul, Viaţa ca o pradă, Delirul, Marele singuratic, Cel mai iubit dintre pământeni. Procesul interior al descoperirii de sine a fost bine surprins, extrem de atent, de cercetările unor exegeţi devotaţi, precum nepotul său, Stan V. Cristea, care a realizat recent o retrospectivă Marin Preda, sau criticul Marin Iancu, autor al mai multor căţi despre prozator, între care amintim: Personajul în proza lui Marin Preda (1995), Marin Preda. Amintiri, reflecţii, confesiuni (2010), De la Siliştea-Gumeşti la „Cheia“ Rosetti. Dicţionarul personajelor lui Marin Preda (2013), Marin Preda, el însuşi. Antologie de reflecţii, opinii literare, confesiuni şi pilde morale (2013; 2019), Lumea personajelor lui Marin Preda (2021). Pentru Marin Iancu, scriitorul Marin Preda este un creator cu o fantezie inepuizabilă în descoperirea şi acreditarea onomasticii unor personaje, care ni se fixează pentru totdeauna în memorie şi care pleacă de la credinţa scritorului, precum că „Limba nu e un limbaj oarecare pe care scriitorul îl alege, ci o realitate care ne determină intim şi ne alege ea pe noi, impunându-ne legile care-i guvernează destinul“. În acest sens, îl descoperim pe Marin Preda meditând asupra personajelor şi subiectelor sale, din ce în ce mai profund şi mai trainic, lecturând el însuşi creaţii romaneşti de valoare şi oferind cititorilor săi opiniile personale asupra unor scrieri de Dostoievski, Balzac, Camus, Sartre, Proust, Kafka etc., reţinând formule narative sau dezbateri asupra problematicii existenţei. Romanele sale se nasc uneori ca o replică la personaje sau modalităţi de tratare narativă, ca o completare sau prelungire de destine în alte lumi şi realităţi sociale, a stabilirii de noi raporturi între personaj şi lume. Acum, scriitorul nostru se va apleca cu precădere asupra raportului dintre individ şi istorie, dintre individ şi societate, dintre modul în care concepe reacţia la prezent, la spaţiul protector sau agresiv al lumilor pe care le traversează, rolul familiei şi al culturii în procesul de ripostă la primejdiile întâmpinate, retragerea din istorie sau participarea la ea, alienarea individuală şi colectivă, refuzul dogmelor şi ucazurilor rău digerate, sondarea spaţiului carceral şi a gândirii nomenclaturiste, abolirea timpului şi a „risipirii“ supraindividuale, raportul dintre societatea totalitară şi eul constructiv etc. Toate aceste probleme majore îşi găsesc anticipările şi rezolvările în opera sa făcută să-l provoace pe om, să-l îndemne să gândească singur. Chiar dacă există şi în scrisul său producţii ratate sau mai puţin împlinite, ivite în biografia sa datorită obligaţiilor şi presiunilor din afară, cum ar fi nuvela Ana Roşculeţ şi Desfăşurarea, el a căutat, pe cât posibil, să depăşească stricta dependenţă de formule gata elaborate, să evite capcane ideologice, propunând teme şi soluţii care depăşeau stricta frecventare a propagandei de partid. Răspunsul pe care Marin Preda îl dă acestor fenomene de dinamitare a structurilor tradiţionale îşi găseşte numeroase corespondenţe în literatura lui Camus, Sartre, Malraux şi în filosofia lui Kierkegaard, Cioran sau Heidegger, de unde modernitatea spaţiului narativ al lui Marin Preda şi rezistenţa lui la presiunea timpului. El se detaşează de scriitorul ominiscient şi preferă adeseori confesiunea insului subiectiv, care trăieşte tristeţea, depresiunea, angoasa şi alte obsesii cu care se confruntă şi de care încearcă să scape, deoarece „Uneori ideea artistică este acoperită de valuri. În conştiinţa, în fantezia unui scriitor se află, alături de fapte diverse, unele senzaţionale, ca şi de o mare cantitate de evenimente sociale, politice, de existenţă şi o intenţie mai adâncă, o idee artistică“, care trebuie întruchipată în toată complexitatea ei. Romanele lui Marin Preda sunt astfel de romane de idei, romane problematice, care necesită o solicitare directă din partea cititorului. Într-un fel, Marin Preda atrage atenţia cu fiecare roman asupra marilor probleme nerezolvate de regimul comunist, în contradicţie cu sloganul „omul, cel mai valoros capital“, fiind printre primele romane care deschid drumul unor contraziceri dintre spusă şi faptă în politica acestuia. E vorba de romanul Intrusul, ilustrând modul în care individul se poate rata în comunism, ca urmare a unei fapte de viaţă făcute în beneficiul altora. Acelaşi lucru are loc la nivelul unei întregi clase, cea a intelectualilor, unde „risipirea“ devine modul predilect de existenţă, nepăsarea, indiferenţa, apatia, neangajarea devin modalitatea fundamentală de viaţă, contrazicând, prin urmare, tezele oficiale (Risipitorii). Această traumă a dezacodului subiacent cu multe din practicile de partid ajung să transforme destinul unui tânăr avântat într-un ins blazat, copleşit de o mare singurătate şi inutiltate , aşa cum se întâmplă cu urmaşul lui Ilie Moromete, trimis să execute doar ordine de sus, în totală contradicţie cu realităţile din teren (Marele singuratic). Tratarea personală a unor astfel de teme, în total dezacord cu sloganurile de partid, îl individualizează pe Marin Preda şi-l aşază în fruntea scriitorilor care îşi vor concepe naraţiile în răspăr cu sistemul propagandistic oficial. Găsind mereu noi subterfugii de a trece de cenzură, el a pus pe tapet şi dosarul războiului nostru de la Răsărit, încercând şi o reabilitare a lui Ion Antonescu şi a complexei probleme teritoriale rămase nesoluţionată cu Uniunea Sovietică (Delirul).

Dar marea lui creaţie rămâne Cel mai iubit dintre pământeni, care mută cu subtilitate denominaţia de „cel mai iubit“ din sfera ceauşismului nivelator, în aceea a sacrificului pentru ţară, făcut de cei condamnaţi şi trimişi să fie exterminaţi în cele mai cumplite locuri ale gulagului românesc. Intenţia de opoziţie şi de parodie din titlu este vizibilă, ca şi acuzele la adresa unei justiţii total inexistente. Prin acest roman care ambiţionează să devină o frescă cât mai veridică a lumii comuniste, Marin Preda şi-a semnat certificatul de deces, deoarece din acel moment el a devenit o victimă sigură a organelor Securităţii, care au dorit să-l lichideze cu orice preţ. Moromeţismul, ca formă de existenţă şi critică în răspăr, s-a extins asupra întregului mod de a judeca şi acţiona al scriitorului, caracterizat, aşa cum acreditează un critic, printr-un proces deliberativ referitor la „capacitatea de a extrage în mod liminar, dar în plan mediat şi subteran, ritmul semnificativ al evenimentelor.“ Galeria impresionantă de personaje pe care Marin Preda a creat-o, soluţiile epice pe care le-a oferit la problemele grave al contemporaneităţii comuniste îl aşază în rândul scriitorilor protestatari ai epocii, unde ocupă un loc de frunte. Mare creator de atmosferă, de personaje şi de onomastică rurală, Marin Preda este asemeni demiurgului-creator, pentru care lumile şi destinele fac parte dn marea carte a vieţii, precum viaţa însăşi, nesfârşită, clocotitoare şi fără răgaz. În istoria romanului ruralist românesc, Marin Preda reprezintă ultima lui fază perfect reprezentabilă, înainte de a intra total în desuetudine şi în devastarea post-colectivizare. După el, interesul pentru sat şi lumea lui a scăzut total, prin faptul că proza lui a absorbit până la secătuire orice suprafaţă viabilă a unei umanităţi în suferinţă, atestând moartea definitivă a satului şi a valorilor sale spirituale, prin anexarea lui la lumea oraşului şi a formelor rebarbative de existenţă.