CONSTANTIN CUBLEŞAN, SINGURĂTATE, MELANCOLIE, LEHAMITE

O apăsătoare atmosferă de sfârşit de veac („un veac de asasini de semidocţi de plagiatori“) domină poemele lui Ion Cristofor din antologia Laureat al norilor (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj Napoca, 2022, Colecţia Echinox) în care sunt reunite toate volumele sale, de la cel de debut, În odăile fulgerului (1982), până la Poeme canibale (2021), patru decenii în care s-a consacrat ca „un modernist întârziat printre postmoderniştii generaţiei ‘80“ (Dumitru Chioaru), evoluând de la o lirică oarecum extravagantă, ce părea atunci teribilistă prin atitudine, la un neoexpresionism de factură decadentă, elaborat programatic într-un halou al singurătăţii şi al melancoliei de un tragism metafizic („Mai gol sunt, Doamne,/ mai pustiu/ decât o biserică arsă/ prin care fluieră vântul“ – Înaltele şcoli ale melancoliei).

Refuzul de a se alinia cerinţelor unui angajament social programat, încă evident, îl conduce spre discursul metaforizat al avangardei, rezonând cvasi-oniric cu o imagistică insolită apreciată de tinerii congeneri: „Se-aud copitele unui cal orb pe caldarâm/ consilii de păsări intră în tăcere/ şi umbrele te primesc în jilţul lor/ vântul îţi dăruie o coroană de frunze uscate.// Dar ce pasăre, întrebi, se încumetă să cânte în beznă/ sau la lumina sângelui tău acum/ când ochii ei au singurătatea genunilor/ şi privind-o (despletindu-şi părul la lumina aştrilor/ ce şlefuiesc mările precum diamantele)// Auzi putrezind merele în paradis/ când sângele tău închipuie o roză/ sub norii pietrificaţi ai unui anotimp/ în care locuieşti/ într-un lătrat de câine/ lebăda hăituind-o“ (Hăituind lebăda). Metafora poate fi înţeleasă şi în sensul că poetul nu „cântă“ în întunecimile epocii.

Ion Cristofor e un melancolic („chiriaş pe câteva hecrtare de melancolie“), rezonând pe coarda gravă şi sensibilă a contemplaţiei lumii veacului neprielnic, un veac scăpătat spre nebuloasa apocalipsei („veacul foşnea ca un lan/ plin de oase şi cranii“ – Pe câmpul pustiu), în care „adevărul umblă cu capul spart pe stradă“, mediu în care e copleşit de „singurătate şi lehamite“, fără a se lamenta însă, având revelaţia misiunii ce i-a fost rânduită pe acest pământ: „mie, Doamne, mi-ai dăruit doi ochi plini de tristeţe/ Cu care admir minunile create de tine“ (Privesc), de aici şi pictura sumbră a tablourilor descriptive ale vieţii: „Se lasă noaptea sau se crapă de ziuă/ stele trosnesc în vânt, în gerul copilăriei/ lumini ascuţite sau sânge aruncă lămpaşele-n zăpadă// Se sacrifică animale/ în omătul proaspăt căzut/ îngeri se ascund prin podurile cu fân (…) Vânătă cade seara şi vânăt e chipul omului/ ce nu-şi mai găseşte drumul spre casă/ cineva pune capcane-n zăpadă/ trape şi lanţuri în calea stelelor/ cineva bate izvoarele-n cuie/ magii au fost ucişi pe drum cu lovituri de bâtă.// E ora la care dai drumul mâhnirilor tale/ să spânzure hălci ruşinoase/ în norii roşii ca sângele băltind desupra oraşului“ (În gerul copilăriei). E un limbaj parabolic ce conţine în subsidiarul său imaginea realităţii momentului actualităţii lumii/societăţii în care fiinţează. Totul exprimat într-o … tehnică evocatoare, cu un discurs construit din imagini insolite, în care îşi învăluie stările emoţionale şi mai ales îşi denunţă atitudinea. Una de repulsie, de spaimă şi disperare („Să fie ceaţa ce cade pe râuri un semn/ pe care ţi-l fac întunecaţii paznici/ din sumbre arhivele disperării? – Să fie ceaţa), o stare depresivă în „vremuri ciumate cu găunoşii lor oameni providenţiali“ (Vremuri ciumate).

Cu o imagistică luxuriantă prefigurând un vizionarism coşmaresc, dezvoltat firesc pe coordonatele absurdului, poezia lui Ion Cristofor parcurge o evoluţie firească în limbaj expresionist, reluând teme şi motive, aparent aceleaşi, dar care exprimă, de fapt, nuanţat, tocmai modificările în atitudinea sa melancolică faţă de o „viaţă de unică folosinţă“. Reperele existenţialităţii, esenţiale, la care se raportează, devin şi ele mereu altfel văzute, în funcţie de tocmai percepţia poetică în care sunt asumate. Astfel, bunăoară, prezenţa lui Dumnezeu, ca instanţă supremă, apare când „rătăcind pe străzi/ atât de aproape încât nu-l mai putem zări“, când „plictisit“, când „melancolic“, când „somnolează înfofolit/ în haina sa de blănuri siberiene“, când „aleargă desculţ/ prin crângul cu toporaşi şi viorele/ cu pălăriuţa de paie în mână“. Motivul morţii, de asemenea, se nuanţează, ea fiind asumată destinal: „Pe talgerul morţii/ nu cântăreşti nici cât o petală de trandafir“ sau, altădată, având senzaţia că „moartea ne răsfoia ca pe o carte“. Şi, de pretutindeni transpare sentimentul tristeţii unei finitudini damnate: „Ai obosit să mai citeşti viitorul în stele/ trecutul se topeşte ca sarea în staniştea oilor/ destinul tău se cufundă în behăitul lor unanim// doar porumbelul se mai roteşte disperat/ peste potopul cuvintelor tale// nici o ramură verde/ nici o stea nici o lumină cât de firavă/ nici o musculiţă nici un verset nici un semn// doar numele tău ca o stihie/ scrijelit pe putreda cruce de lemn“ (Nici un semn).

Sentimente, izvorâte din trăirea într-o astfel de lume a decadenţei, duc la un discurs poetic de rezonanţă absurdă chiar şi în pasta groasă a culorilor pastelului desenat grotesc: „Noiembrie tulbure, implacabil/ ca o înţelegere între doi asasini// nebunia şi frunzele/ circulă regulamentar pe stradă/ trimit bezele domnilor miniştri domnilor siniştri// e anotimpul în care drojdia dă lumina la teasc/ te străduieşti să semeni cu porcii, cu câinii fratelui tău/ să mulgi cele şapte ţâţe ale eventualului// o, hegemonie a întunericului/ şi legile umede ca ţinuturile palustre/ paiaţa râde pe înfundate în dulapul cu uniforme/ din care se prăbuşesc domnii generali// din robinetul deschis în bucătărie/ năvălesc toată noaptea vaietele ultimei sirene/ foşneşte rochia de mireasă a Ofeliei“ (Noiembrie). E un demers expresionist în lirica volumelor sale recente, dramatismul căutării şi mărturisirii de sine apropiindu-se astfel de un vizionarism metafizic: „Un soare deşelat peste/ un zid de cărămidă roşie/ pe care o pisică visează la ciclurile reîncarnării/ la epoca în care a fost un genial romantic german.// Şi aceste păsări cât pumnul copilului/ mort în vecini/ sporovăiesc netulburate în copacul uscat.// Ce ţi-aş putea promite, Doamne, mai mult acum/ decât câinii ce latră în curtea depozitului de vată de sticlă?// O floare îţi scoate degetele din găleata ruginită din faţa uşii/ în timp ce te supui chinurilor unui ritual/ supliciului de-a te întoarce din nou în tine însuţi“ (Supliciu). Era firesc, ca din această postură a spectatorului marcat de condiţia existenţială a marelui nimic („ochiul tău larg deschis marelui nimic“), copleşitor poetului „rătăcit prin această tristă provincie balcanică“, să simtă, oarecum imperativ, nevoia angajamentului polemic, pamfletar şi ironic la adresa realităţilor/relaţiilor sociale meschine ale anturajului: „Nivelul apelor Dunării e în creştere/ promisiunile guvernului sunt pe cale să intre la apă/ domnii miniştri îşi cumpără din vreme cizme de gumă// ţăranii îşi urcă vaca în pod/ soacrele sporovăiesc prin bătătură/ despre ultima poşetă a doamnei Udrea// sunt semne că porumbul scoate ştiuleţi ilicit/ că preţurile cresc în timp ce speranţele scad// restaurantele sunt pline de fum şi de zvonuri/ bordelurile şi bisericile s-au înmulţit peste măsură// nu se poate şti ce legătură au preoţii cu asta/ e cert însă că sinucigaşii dau telefon la 112// mireasa spune da şi aşteaptă nerăbdătoare/ mirele face în cap socoteli/ peste drum trece salvarea cu un muribund/ scuipă lumini portocalii peste trecătorii tot mai îngânduraţi// poeţii nu mai speră nimic// chelia preşedintelui a devenit tot mai strălucitoare“ (Semne).

Poet lansat şi format în anturajul echinoxist, Ion Cristofor cultivă o poezie rafinat intelectualizată, dezvoltând, ca particularitate în gruparea clujeană, o lirică a obscurităţilor existenţiale, memorând deşertăciunile vieţii într-o rostire gravă, chiar solemnă, foarte adesea, mizând pe sensurile metafizice ale poeziei („poezia e o scară spre Dumnezeu“), suportându-şi astfel cu stoicism singurătatea („singur ca pietrele tombale./ Ţi-asculţi plictisit darabana/ sângelui mai întunecat decât orizontul/ sub un cer încărcat de mânie“ – Pasărea nebuniei) având asumată conştiiţa epocii sale pe care o inscripţionează în veritabile tablouri aparent bruegeliene.