Dumitru Cerna

1. De la o vreme, adică de vreo douăzeci de ani, eu nu am mai trimis cărţile mele în reţeaua de librării. Sunt edituri clujene/floreştene care trimit demăgan cărţile pe care ţi le editează în această reţea. Desigur, după ce ai fost şi tu de acord. Altele, cele mai multe, îţi pun pachetele cu cartea ta în braţe şi Dumnezeu cu mila! Până la urmă, eu am subscris la acest procedeu, şi pentru că editura la care-mi public cărţile este una la care n-aş vrea să renunţ, doar pentru că ea nu trimite cărţile editate în reţeaua de librării/anticariate. Aşadar, cărţile mele, pe care le editez pe banii mei (am renunţat şi la sponsorii năzuroşi), ajung în braţele mele, după care le trimit bibliotecilor din ţară şi altor instituţii interesate (reviste, ziare), precum şi oamenilor dragi mie. Eu îmi dăruiesc cărţile, sunt mulţumit că ajung la cine vreau eu, şi s-a întâmplat uneori ca, prieteni din Tulcea mea natală, bunăoară, să facă liste cu doritori ai cărţilor mele şi, mai apoi, să le vândă acestora şi să-mi trimită banii prin poştă. Destin de piaţă? Care destin? Chiar şi în ghilimele pus, pare o glumă proastă. Păi, în afară de alintatul în toate Mircea Cărtărescu, niciun alt scriitor român nu trăieşte din vânzarea cărţilor proprii, dar nici ele, cărţile, nu au un destin de piaţă, sărmanele.

2. Eu sunt cel puţin stângaci în a mă înscrie în această aventură modernă, şi lipsit de curaj. Am rămas credincios metodei tradiţionale, şi aceasta îmi conferă un confort cel puţin egal cu acela al cititului, care este un confort mângâietor. Pentru „aventurieri“, acesta poate reprezenta o soluţie, pentru descurcăreţi, pentru răbdătorii iscusiţi, pentru mai tinerii noştri confraţi. Eu sunt o fire pofticioasă ca a unui lemurian – îmi trebuie cartea în clipa următoare, ard meglenit – îmi place să ţin cartea în mâini, s-o mângâi, s-o miros –, nu pot ţine pasul cu cadenţa tehnicizată a modernismului contemporan. Numai gândul la o legătură a mea cu internetul mă face să semăn de tot cu un unchi de-al meu, fratele mamei, care, în Al Doilea Război Mondial, aflat pe malul Prutului înrolat, şi auzind că vin ruşii, de spaimă s-a aruncat în apa învolburată, împreună cu toţi soldaţii. Avea 21 de ani şi era frumos ca o idee. El n-a mai ieşit din apă niciodată, neştiind să înoate. Şi eu aş păţi ca şi el, aruncându-mă în hăul la fel de învolburat al internetului.

3. Da, târgurile de carte, dincolo de faptul că reprezintă adesea afaceri misterioase pentru unii, sunt încă apreciate – ele reprezentând un eveniment de impact în a ne arăta cartea –, cititorii şi iubitorii de carte dau buzna în aglomeraţia moderată a acestora. Unii ies cu braţele pline de cărţi, şi te fac şi pe tine fericit parcă, văzându-i, alţii ies dezamăgiţi, pentru că aceste târguri abundă în a prezenta cu mare pompă cărţi despre viaţa săracă a unor vedete, precum Mihaela Rădulescu, spre exemplu, care apare în persoană la sindrofie, aruncându-şi mai întâi picioarele lungi şi splendide, bucuroasă a fi admirată încă de puştoaicele îndrăgostite de juniorul Ştefan Bănică, ajuns şi el la vârsta senectuţii timpurii. Dincolo de spectacolele mediatice şi, vai, atât de costisitoare, desigur, târgurile pun la dispoziţia amatorilor cărţi doldora, pentru fiecare gust şi buzunar. Şi chiar dacă nu cumperi nimic, măcar ai satisfacţia să fi văzut cărţi, fotografii ale autorilor lor, pe unii chiar în realitate, care pot fi de mare impact emoţional. Asta îmi aminteşte de anii de început ai libertăţii noastre, când un adolescent, elev eminent altminteri, ajuns mai apoi student şi în conducerea revistei „Echinox“, depunea la primărie zeci de reclamaţii pe săptămână, pentru că se simţea agresat de tot felul de reclame care-i induceau idei sexuate. Într-o zi, am fost trimis, împreună cu o colegă, la tarabele cu cărţi din Piaţa Flora, spre a-i amenda pe comercianţi, pentru că vindeau cartea lui Flaubert, Madame Bovary, ce avea pe copertă imaginea unei femei voluptoase, cu trei sâni. Noi a trebuit să interzicem, mai apoi, şi vânzarea celebrei cărţi, din cauză că adolescentul reclamagiu era deranjat de acea imagine, ameninţând cu justiţia. Aşa că târgurile au şi darul de a-l obişnui pe vizitator inclusiv cu reprezentările grafice, unele mai îndrăzneţe ale cărţilor prezentate. Prin urmare, publicitatea prin târgurile de carte nu este deloc una fragilă, ci chiar una consistentă şi eficientă.

4. Fiecare editură, fiecare autor îşi are propriile principii după care se ghidează. Sigur că acest drum este sinuos şi nu-ţi oferă mai deloc confortul dorit. Aş putea spune că din contră. Simandicoase, librăriile, conduse acum de experţi literaţi, au păstrat meteahna librarilor fără şcoală, nu acceptă decât un număr limitat de exemplare, ajungându-se la aberantul număr de 3, 4 cărţi de poezie. Banii, de cele mai multe ori, nici nu mai ajung la autor, ei pierzându-se în desişul diversificat al imaginaţiei şi al apucăturilor responsabililor. Nevândute, ele nu mai ajung niciodată la autor, nici înapoi la edituri. Aşa că cei mulţi se lasă păgubaşi, gestionându-şi singuri preţioasa lor avere livrescă. Şi aici am un exemplu pentru a arăta deşertăciunea. Am sunat într-o zi la Librăria Panait Cerna, din Tulcea, şi i-am propus patroanei – cu apucături de despot, i-am propus, spuneam, cu multă sfială, să primească un număr de câte cinci exemplare din cărţile mele de poezie. Precizez că eu în Dobrogea sunt cunoscut. Furioasă de îndrăzneala mea, de tupeul meu, de obrăznicia mea, mi-a replicat: „Tulcea nu are nevoie de poezie. Tulcea are nevoie de cărţi istorice (desigur, vrând să spună cărţi de istorie)!“

5. Precum prim-ministrul României, domnul Ciucă, în prezenţa Robotului Ion, adică înspăimântat, străin degeaba şi al naibii de derutat!