Kocsis Francisko

1. Ultima carte publicată a fost Atelierul de pipe şi tutun la Cartea Românească. Nu-i cunosc „destinul de piaţă“, editurile nu au obiceiul de a te informa, o dată pe an, cum stau vânzările, în ce reţele de difuzare a intrat cartea şi ce interes stârneşte. Am putut urmări doar receptarea critică de care a avut parte şi pot să spun că este cartea care mi-a adus cele mai mari satisfacţii, chiar dacă a rămas „mai prejos“ decât Un roman într-o gară mică la numărul de cronici (peste 20), însă autorii lor se află printre cei mai prestigioşi critici ai momentului. Aşa se face că volumul a primit şi premiul pentru cartea de proză pe anul 2021 a Uniunii Scriitorilor din România. A atins deci nivelul maxim la care puteam aspira. Referitor la librăriile din care poate fi achiziţionată şi dacă ele se află răspândite în toate zonele ţării, n-aş putea da un răspuns. Mai degrabă nu. Deduc asta din faptul că am fost căutat de un cititor dintr-un municipiu din sudul ţării ca să-mi spună exact lucrul acesta, că nu se găseşte cartea în tot oraşul. Am glumit, spunând că a întârziat, probabil, şi că s-au vândut toate exemplarele mai înainte de a se duce el la librărie. Ce obstacole apar? Toate cele imaginabile!

2. Într-adevăr, e o cale tot mai frecventată de doritorii de carte, inclusiv de mine, pentru că oraşul are puţine librării şi nu se aprovizionează cu toate genurile, mai ales liricul e greu de găsit. Librarii de azi cred – pe drept cuvânt, probabil – că „literatura grea“ nu are căutare, are şi un preţ prea piperat, pe când cea mai accesibilă, „de amor“, de aventuri şi poliţistă, se vinde mai bine. Fiind un obişnuit al librăriilor, aflu multe de la vânzătoare, m-am „prins“ şi cum trebuie să procedezi ca să ţi se aducă titlul dorit: treci de câteva ori, mai înainte de apariţie, dacă ştii că se va tipări, te interesezi dacă nu cumva a apărut, dai şi puţinele informaţii necesare şi laşi aluatul să dospească. Mi-a reuşit de multe ori. Peste câteva săptămâni, poate o lună, când intri în librărie şi eşti întâmpinat cu zâmbete, ai reuşit. Dar procedez aşa pentru că eu rămân mai mult în „zona conservatoare“. Însă autorii tineri, cei născuţi şi crescuţi odată cu tehnologia, pot profita de această imensă facilitate, se pot face cunoscuţi şi pot să-şi şi vândă, probabil, cărţile. Dar am aflat, de pildă, că una dintre cele mai vândute cărţi pe această cale e un produs îndoielnic. Dar un marketing bun vinde şi…

3. Târgurile sunt binevenite şi pentru noutăţile pe care le aduc la standuri, dar mai ales pentru atmosferă, pentru cele câteva zile de iluzii culturale, de izgonire a griului cotidian şi pentru carminul din obrajii copiilor duşi la târg de către unii dintre învăţătorii şi profesorii lor. E reconfortant şi dătător de speranţă să vezi înghesuiala celor mici la standuri, felul în care răsfoiesc volumele, cum turuie, cum „gura nu le tace“, că de multe ori te dau la o parte fără să ţină seama de înălţimea ta. În târgul nostru toate manifestările acestea se desfăşoară în somptuosul foaier al Teatrului Naţional, aduc un aer de sărbătoare aproape la fel de animat ca la târgurile de Crăciun. Aici se cere povestită o întâmplare pe care o ştiu de la organizatorul breslei cărţii maghiare. În prima zi de târg, pe scara în spirală care urcă la loje, un copil de vreo doisprezece ani, decent îmbrăcat, s-a aşezat pe o treaptă cu o carte în mână şi a început să citească, la nici o oră după deschidere. După un timp şi-a dezbrăcat paltonaşul şi a fost atât de absorbit de lectură de parcă forfota din jur nici n-ar fi existat. A citit fără să se mişte până la amiază. Atunci a închis cartea, s-a ridicat, a dus-o înapoi la standul căreia îi aparţinea şi a plecat. S-a dus, probabil, la masă, pentru că peste vreo două ore a apărut din nou pe scară, aproape în acelaşi loc, cu aceeaşi carte în mână, continuând lectura. Nu putea să nu atragă atenţia. Organizatorul l-a lăsat să-şi termine lectura, dar a rugat pe cineva de la standul de la care luase cartea să-l anunţe când vede că e pe sfârşite. Mai avea câteva pagini când s-a apropiat de el şi l-a felicitat şi i-a spus că-i face cadou cartea. A avut decenţa de a nu-l întreba de ce n-o cumpără. „Preţul multor cărţi e un lacăt“, mi-a spus prietenul acesta, organizator al târgului. Sunt sigur că prin gestul său a câştigat un prieten pe viaţă al cărţilor.

Prin scurta poveste am spus cam tot ce e de spus despre târguri. De adăugat ar fi doar gustul amar pe care îl simţi la vederea prea multor titluri pe care nu le poţi cumpăra, nu eşti nabab nici în luna aceea, nici altă dată. Dar spectacolul e admirabil.

4. Da, am! Am mai spus asta în repetate rânduri: trebuie, în sfârşit, să ne maturizăm, să nu mai credem că autorul trebuie să se transforme şi în manager al produsului său. Trebuie să-şi ocupe locul, interfaţa dintre autor şi cititor, agentul de carte. Ar trebui să apară, în sfârşit, şi la noi omul care să aibă un portofoliu de câţiva autori de un anumit profil pe care să-i promoveze, să le organizeze întâlnirile, manifestările, publicitatea şi, bineînţeles, vânzarea cărţilor. Ştiu că va mai dura până îşi va face apariţia. Câtă vreme modelul actual de editare a cărţilor, în regim mai mult autofinanţat, cu editori care tipăresc, dar nu au nicio reţea de distribuţie, cartea este condamnată să rămână în familie şi în cercul de prieteni. Iar autorul se va amăgi pe propriii bani că îmbogăţeşte cultura naţională. Tinerii apelează la spaţiul virtual pentru diseminarea creaţiei, o şi fac fără reţinere, însă aici simţul critic şchiopătează de prea multe ori, toţi se simt nişte icari şi riscă fără sfială experienţa prăbuşirii. Cei mai mulţi trăiesc numai cu iluzia zborului, a înălţării. E un spaţiu în care contaminarea e negativă. Dătător de energii fals pozitive. Dar nu-i exclus să zboare printre icari şi albatroşi.

5. Cât se poate de confortabil, pentru că nu mă văd ameninţat, nu cred că se poate ridica până la nivel concurenţial. Chiar dacă va fi în stare să structureze o frază impecabilă, ea va fi rece, nu va purta emoţia şi sensibilitatea unei fiinţe vii, cu trecut, prezent şi speranţe de viitor. Fără să ştie şi să înţeleagă ce-i bucuria de a avea nepoţi. Inteligenţa artificială e un succes uman remarcabil, o creaţie, dar nu un creier independent dublat de suflet şi complexul atribut senzorial care înseamnă viaţă. Eu, umanul, pot nuanţa de câte ori vreau un sentiment, o acţiune, o stare, am la dispoziţie mii şi mii de posibile asociaţii, în funcţie de intensitatea sentimentelor, senzaţiilor, raţionamentelor, mă pot zugrăvi şi retuşa în funcţie de ele. Un program nu e viu. Mă voi teme de inteligenţa artificială numai când va fi în stare să se reproducă, să nască, să crească şi să educe programe noi. Atunci va fi vai!