SIMONA POPESCU, ADAM, EVA ŞI „WORLD LITERATURE“

1.-2. Mi-au apărut două cărţi la sfîrşitul anului 2021. Prima – la Editura Rocart, în Colecţia „Opera poetică“, volumul I, cu primele mele trei cărţi de poezie re-publicate. Nu am vrut să fie doar o re-editare, aşa că… dar nu spun mai mult aici! Apoi mi-a apărut la Editura Nemira, în Colecţia „Vorpal“, Cartea plantelor şi animalelor. În cele două volume intra, aşadar, aproape toată poezia pe care am publicat-o pînă acum. Ar mai fi doar Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, din 2006, care o să intre în volumul II al Operei poetice. S-au vîndut bine. Cartea plantelor şi animalelor va apărea curînd în ediţia a doua, după două tiraje ale primeia. Nu ştiu cum de s-au epuizat, nu am nici o explicaţie. Poate pentru că a luat nişte premii. (Glumesc. Nu cred că au vreo putere premiile în România, dacă vorbim de piaţă!) Poate există amatori de biologie. Poate am mulţi prieteni pe reţelele de socializare, de pildă, unde eu refuz să fiu prezentă. O fi fost cu noroc cartea. Sau… o fi ceva acolo, cine ştie?! În general, nu e deloc clară dinamica vînzărilor, a topurilor, a popularităţii (sau inversul acestor cuvinte, care desemnează complicate realităţi), nu se ştie nimic despre traseul dintre o editură şi librării, cu finalul fericit în care cititorul se hotărăşte să ia o carte din raft şi să-şi golească portofelul. O singură certitudine: dincolo de conjuncturi, destinul unei cărţi se vede în timp.

3. Lansările de carte de pe la Tîrguri te aduc mai aproape de cei care vor să te şi vadă, să te cunoască, pe care vrei, uneori, să-i vezi, să-i cunoşti. Sau poate mai bine nu te cunosc/ nu-i cunoşti. Nu se ştie niciodată cum ieşi/ se iese din asta. Pentru edituri, însă, tîrgurile de carte sînt faste. Vînd, mai recuperează din cheltuieli, uneori şi cîştigă.

4. Relaţia dintre autori şi cititori e în impas, sub o formă sau alta, dintotdeauna! Şi totuşi, literatura merge mai departe! O carte se întîmplă să fie şi ajutată, mai ales dacă şi merită. Nu dau atenţie mecanismelor de scoatere din impas sau de (auto)propulsare, dar dacă sînt şi oameni cărora le plac pagini de-ale mele, care regăsesc în ele ceva din ceea ce sînt ei, din gîndirea lor, din sensibilitatea lor, foarte bine. Se cheamă că am nişte „semblables“/ similari/ fraţi – „mon semblable, mon frère“, zicea Baudelaire –, la care putem adăuga şi surori (ciudat, nu ştiu de ce poetul francez îi considera pe fraţii ăştia nişte cititori ipocriţi/ – „hypocrite lecteur“).

5. Abia aştept să citesc ce va produce, în materie de creativitate, Inteligenţa artificială. (Bine, pe vizual şi muzică deja se vede/ aude.) Poate va fi mai interesant decît ceea ce produc autorii de azi. Poate se va dovedi mai vastă Inteligenţa asta, mai conectivă, mai generoasă, mai amplă, mai surprinzătoare, mai expresivă, mai dialogală, mai avangardistă, mai experimentală, mai disponibilă pentru ars combinatoria, mai „interdisciplinară“, mai… umană. Am citit nu demult Maşinării ca mine, un roman de Ian McEwan. Unul dintre personaje e un robot. Îl cheamă Adam şi citeşte mult, vorbeşte despre literatură (e specialist în Shakespeare) la un nivel la care nu poate ajunge stăpînul lui, Charlie. Şi mai e, robotul, şi mare iubitor de versuri, mai ales de haiku-uri, pe care le consideră forma poetică a viitorului, centrată pe „celebrarea lucrurilor, aşa cum sînt ele“. Probabil că nişte Adami/ Eve ai/ale viitorului ar putea să scrie volume întregi pe reţetă, nişte romane realiste, de pildă, sociale, cu dialoguri, „plot-uri“, descrieri. Poate şi S.F. Cu „informaţia“ pe care doar un robot o poate înmagazina, ar putea ieşi lucruri interesante. Ceea ce nu ar putea face el ar fi un roman subiectiv, pentru că robotul nu are copilărie, nici adolescenţă. Cum să scrii roman autobiografic dacă nu ai fost copil, adolescent? Nu merge după „schemă“. Şi versuri ar putea scrie. Chiar aş citi! Adam sau/ şi Eva ar fi adevăraţi cunoscători ai poeziei lumii din toate timpurile şi toate spaţiile, direct de la sursă, în orice limbă străină. Ar fi, îmi imaginez, un spectacol al cuvintelor şi al minţii. O dislocare şi o reunificare a limbajelor poetice, o explozie de teme şi microteme. Ar folosi ei în urzeală toate firele – cele ale tradiţiei, modernismului, postmodernismului, metamodernismului, postumanismului şi ce ar mai inventa Inteligenţa. Aşa îmi place să cred. Pe de altă parte, Adam şi Eva ar putea fi excelenţi cititori, mai ales în viitor, cînd, probabil, numărul celor care vor mai răsfoi pagini, adînciţi în ele, va fi tot mai mic. Şi criticii literari sînt tot mai puţini. Se retrag de tot sau se apucă de scris proză, de obicei. Lasă loc diversioniştilor, amatorilor, foşgăielii superactive, generalizate pe acaparantele reţele on şi offline. Un Adam ar putea fi criticul ideal! O Eva! Ar scrie fără parti-pris, fără criterii din afara literaturii (relaţii, servicii, amiciţii, resentimente, obligaţii etc.). Ar avea gusturi rafinate, căci ar citi enorm, din toate literaturile lumii. Ar face varii conexiuni (între literaturi, autori de oriunde şi oricînd), interpretări suprinzătoare. Pentru Adam/ Eva, literatura ar deveni cu adevărat ceva despre care doar se vorbeşte şi se teoretizează deocamdată: „Literatura Lumii“/ „World Literature“! Peste ani, oamenii vor fi tot mai absorbiţi de marele şi mesmerizantul Web, de noile versiuni de TikTok, de viitoarele reţele (poate tridimensionale, cine ştie). Dar aceşti Adami şi, desigur, Evele care vor citi şi vor comenta literatura ar putea avea capacitatea (din naştere/ construcţie) să vadă pînă în viscerele unui text, prin densul palimpsest, prin mulţimea straturilor culturale, ajungînd la senzoriumul (minte şi inimă) capilarizat în obiectul straniu, fascinant care va (re)deveni cartea. Măcar pentru ei. J