Ioan-Aurel Pop

1.Cel mai recent volum publicat este o carte de specialitate, adresată, din păcate, unui public restrâns. Cartea poate fi cumpărată, din câte îmi dau seama, din librăriile principalelor oraşe, dar nu cred să se vândă masiv. Eu sunt istoric de meserie, iar această tagmă urmăreşte să reconstituie lumi în funcţie de criteriul adevărului (omeneşte posibil). Or, cine mai caută azi, în lumea aceasta post-postmodernă, adevărul? Necazul este că oamenii nu mai prea caută nici ficţiunea literară, ci alte feluri de „ficţiuni“.

Între editură şi librărie pot să fie obstacole de netrecut, mai ales că unele edituri nu se ocupă suficient de desfacerea lucrărilor publicate de ele. Pe de altă parte, nici reţelele de difuzare a cărţii nu strălucesc prin achiziţionarea cărţilor cu valoare culturală. Ele urmăresc să distribuie cărţile „vandabile“, cum se spune. Dar, îmi închipui că sunt şi bariere birocratice, taxe în plus pentru editori, intermediari incomozi.

2. Probabil că pentru autorii tineri, născuţi şi crescuţi cu telefonul mobil şi cu tableta sub ochi, internetul este „soluţia mult visată“ a popularizării, vânzării cărţilor lor. Pentru mine, internetul poate să fie o soluţie alternativă. De altminteri, o parte din cărţile şi articolele mele sunt difuzate copios online, fără ca eu să fi fost informat, avertizat etc. Nu mai vorbesc de drepturi de autor! Dar cine are răgaz de asemenea „detalii“?

3. Publicitatea editorială pentru târgurile de carte nu este suficientă, fiindcă vizează doar un segment de cititori. Mulţi tineri nu au timp să se ducă la târgurile de carte, nu au obişnuinţa să o facă sau, pur şi simplu, nu sunt interesaţi de cartea tipărită. Las deoparte faptul că se citeşte tot mai puţin sub orice formă. Văd studenţi care nu au citit niciodată un roman în întregime, nici măcar sub formă electronică. Ce să mai spun de un volum de poezie?!

4. Nu ştiu! Mi-ar plăcea să se mai citească fragmente de cărţi în agora, ca acum două milenii, să reînvie cenaclurile poeţilor de pe Aventin sau cenaclurile noastre care au făcut epocă, de la „Junimea“, de la „Zburătorul“, de la „Gândirea“… Ştiu că aşa ceva nu se mai poate, dar visez şi eu. Cred, însă, că drumul cărţii spre cititor s-ar degaja cumva singur dacă am face educaţie bună, dacă am sădi din nou în sufletul elevilor gustul pentru cultură, încrederea în elita intelectuală, setea de modele, de exemple, dacă nevoia de lumi paralele s-ar astâmpăra nu prin droguri, ci prin lecturi, prin zboruri ale gândului, iar la noi, în cazul copiilor, nu prin Star Trek, ci prin „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“. Ştiu că visez cu ochii deschişi şi că mai sunt şi conservator (în sens de tradiţionalist), dar îmi asum această stare. Câtă vreme, la noi, la disciplina „Limbă şi comunicare“ (şi nu „Limba română“), se studiază reportaje sportive, fragmente din statute şi regulamente ori formulare de cerere şi nu texte literare consacrate, sunt slabe speranţe.

5. Eu nu am nicio emoţie, deoarece inteligenţa artificială mai are un drum de parcurs până să ne copleşească. Nu ştiu ce va fi cu nepoţii noştri. Dacă aparatele vor crea în locul nostru, atunci oamenii vor deveni un fel de „legume“, de fiinţe placide şi neinteresante, stăpânite de roboţi. Nu mi-ar plăcea o asemenea lume şi nu aş vrea să trăiesc în ea, chiar dacă nici lumea noastră nu excelează prin originalitate umană benefică. Iar din pricina originalităţii malefice, s-au produs toate relele istoriei, de la dinamită până la clonarea oiţei Dolly. „Inteligenţa artificială“ este o armă cu două tăişuri şi nu aş vrea să încerc pe pielea mea tăişul periculos. Crearea lucrărilor originale din diferite domenii de către aparate, ne va face pe noi, oamenii, anexe neînsemnate. Va fi o lume tristă, pe care, spre bucuria mea, nu o voi mai apuca.