IULIAN BOLDEA, DEZILUZIA CA DESTIN POETIC

Nevoia de clarificare a eului, resursele anamnezei, timbrul etic, urgenţa emoţiei, scriitura traumatică, ultragiată şi vocaţia problematizării sunt particularităţile liricii Martei Petreu, care scrie de la începuturi o poezie austeră, implicată şi intransigentă, cu relief ferm, notaţii abrupte şi enunţuri radicalizate. Poemele au, de fapt, desenul aporiilor identitare şi al obsesiilor cărnii; ele exprimă silogismele afectelor şi axiomele visceralităţii, retractate în abisal, cuvintele însele nefiind altceva decât expieri ale avatarurilor sentimentelor şi ale logicii intelectului. De la volumul de debut, Aduceţi verbele, la Dimineaţa tinerelor doamne, Loc psihic, Poeme neruşinate, Cartea mîniei, Apocalipsa după Marta şi până la Scara lui Iacob poezia Martei Petreu a parcurs un traseu al aprofundării sinelui, într-un demers de o luciditate casantă, legitimată prin clarificarea opţiunilor existenţiale, gnoseologice şi etice. Schiţând un portret plauzibil al poetei, Nicolae Manolescu surprinde egocentrismul „bun“, orgoliul negativităţii, dar şi „lirismul deziluziei“: „Marta Petreu este o egocentrică prin natură, de o trufie ce se cuvine înţeleasă mai ales ca o lipsă de menajamente faţă de sine. Orgoliul ei constă în a se lua pe sine ca exemplu negativ, dacă pot spune aşa, disecându-se cu un bisturiu ascuţit, spre a-şi arăta suferinţa, frustrarea, lipsa de speranţă şi eşecul. E vorba de un lirism al deziluziei, care însă nu se maschează, ci se declară: poeta pune degetul pe rană, scormoneşte în locurile cele mai dureroase, cu o cruzime insuportabilă“. Frazarea austeră nu mai puţin ferm regizată, sondajul lucid al interiorităţii imprimă poeziei Martei Petreu obsesia benefică a reliefului identitar, printr-o dicţiune frapantă, în care intelectul pare dominator, iar obsesiile cărnii, ale sufletului şi ale visceralităţii sunt retranşate într-un fel de subconştient al poemului, ca expieri ale raţionalităţii verbului. Textele transcriu emoţii cristalizate în retortele gândului, trăiri filtrate ideatic, geometrii ale imprecisului, imagini ale vagului sufletesc, învolburări ale cotidianului şi refulări haotice, trasând inventarul frustrărilor şi eşecurilor fiinţei, într-un limbaj frust, într-o tonalitate aparent neutră, cu notaţii eliptice, crispate, într-un tremur convulsiv al conştiinţei, cu o retragere a voinţei auctoriale în gestică lirică minimală, prin metafore denudate, imagini descărnate, convulsive: „Eu am mizat pe poeme. Am mizat/ pe cărţi savante deştepte/ am mizat pe zeci de alte prostii din hârtie. Zadarnic./ Eu am vrut să am un copil. Şi nici un bărbat/ nu şi-a lăsat vie sămânţa rod să crească în mine/ Am mizat pe iubire. Nici un bărbat/ nu m-a vrut pe mine femeie/ (poate soră mamă femeie de casă/ poate iarbă de mare poate cârpă de praf)// Am mizat pe câteva lucruri calde ale vieţii. Degeaba/ Totdeauna degeaba// Acum mizez pe nimic“.

În poemele ce exprimă alegorii biblice, tonul liturgic capătă accente de imprecaţie, elanul spre transcendent este rescris în tonuri desacralizante, neconvenţionale, din care orice urmă de mitizare e absentă, poeta împingând verbul imperativ înspre grotesc, prin imagini terifiante, apocaliptice: „Deschide-ţi Doamne ochii şi mă priveşte-n ochi/ destupă-ţi nările – respiră/ Desfun­dă-ţi Doamne urechile de ceară/ şi-ascultă: îţi vorbesc. Îţi poruncesc. Îţi urlu/ Îţi bat cu pumnii în timpane// Deschide-ţi Doamne gura ofilită/ fă un efort: şi scuipă în/ ţărână/ frământă lut/ şi modelează Stăpâne între falange/ a doua oară lumea/ Oho. Fă Doamne o lume ce acceptă să existe/ Iar de nu poţi s-o faci/ deschide/ deschide Doamne gura ta nătângă/ şi-ntunecată ca izvorul beznei/ deschide Doamne gura ta – şi-nghite/ pe roaba ta/ aşa precum balena l-a pus la adăpost cândva pe Iona“ (Ziua mâniei). Erosul este, la rândul lui, expus adesea în tonalitate rece, distantă, plasat sub auspiciile unei sincerităţi neconcesive şi nestilizate, ce conferă reliefului identitar regimul urgenţei, în vers crispat şi abulic, prin care idealizarea utopică s-a prefăcut în convulsie şi ţipăt.

Volumul Haita (Prefaţă de Roberto Merlo, Editura Rocart, 2022, col. „Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu“) reuneşte poezii reprezentative. Roberto Merlo are dreptate să creadă că poezia „neagră şi tăioasă a Martei Petreu ia naştere din solidificarea rapidă a magmei viscerale a sentimentelor şi a senzaţiilor – furie, dezamăgire, revoltă, abandon, dorinţă – sub rafalele boreale ale unui intelect neiertător“. Poemul omonim exprimă un sentiment de revoltă, într-o tonalitate de invectivă neagră: „Pînă la urmă careva dintre ăştia ar/ putea/ să m-ajungă din urmă/ şi-o să-şi facă cheful da o să împlînte în mine cuţitul/ ca-ntr-o sperietoare de ciori ridicată-n hotar/ printre maci şi fire nalte de nalbă la capăt de holdă/ Aleargă aleargă unul doi/ de fapt sînt o haită/ vor să mă calce-n picioare cu bocancii lor negri cu ţinte/ vor să-şi facă un nume căţărîndu-se pe numele meu/ ca paiangii pe fire/ Sînt bărbaţi şi femei/ şi vor să se umfle-n puteri ca aluatul dospind în covată/ iar pentru asta ei ar trebui să mă-omoare/ Sînt ţintă/ şi poate/ mormăi eu numărîndu-i cum fug după mine scăldaţi/ în sudoare/ pînă la urmă s-ar putea să mă prindă (…)“. Multe poeme par autoportrete, transcriind profilul autoarei, în desen neconcesiv, lucid în care exasperarea se ghiceşte din trăsături, gesturi şi detalii de fizionomie, prin articulaţii exterioare şi interioare ale fiinţei, prin trădări, laşităţi, mânii şi spaime, prin entuziasme şi retractări, în schiţe austere, sumare, nedesăvârşite cu premeditare: „Din interior contemplu/ doar materia: la şapte ani schimbată/ subţire frăgezită ca/ primăvara pielea şopârlei/ Spun: prin cuvinte/ repetabil fi-va începutul// Vârsta de porţelan bărbaţi visători/ foşti iubiţi camarazi imperfecţi mă învaţă:/ hotărâtoare sunt/ pentru fericire doar câteva momente –/ primul contact cu apa calviţia/ alfabetul/ schimbarea dinţilor identitatea/ potenţială cu viaţa de rutină/ acomodarea selectivă la/ entropie/ presa cântarul partenera secretă şi periodic/ într-o pajişte de mentă/ drept/ demnitate personală – Melancolia“.

Antinomii şi tensiuni relevante conferă versurilor Martei Petreu profunzime şi complexitate (afect/ raţiune, realul traumatizant/ intelect etc.), intelectul fiind instanţa care poate proteja şi mântui fiinţa de demonia timpului, a istoriei, a învolburărilor senzaţiilor şi percepţiilor. Concentrarea senzaţiilor în raţionamente şi axiome presupune încapsularea pulsiunilor sufletului în rigoarea conceptelor, prin care fiinţa îşi recapătă echilibrul pierdut, refugiindu-se într-un spaţiu al ordinii şi al armoniei. Creierul devine astfel o metaforă esenţială pentru lirismul Martei Petreu: „Am râvnit această experienţă perfectă:/ să mă adăpostesc în propriul creier/ ca-n­tr-un uter matern/ Şi să tac dracului// Oho! Am exact dimensiunea propriului corp –/ jubilam/ Emisferele cerebrale sunt cel mai senzual cuplu:/ o juisare într-o eternă aromă de mentă/ Atâta identitate (cât într-un cerc vicios)/ mă va duce departe!/ Lepra Scufiţa Roşie/ Inchiziţia – tot atâtea duioşii/ pentru a-mi petrece vârsta adultă// Să mă adăpostesc în/ propriul creier/ ca-n­- tr-un uter matern:/ de bucurie/ mă rog pentru antropofagii rămaşi afară“ (Colaps). Pe de altă parte, gestul locuirii are, pentru Marta Petreu, conotaţii ale exasperării de a trăi, ale spaimei de neant, scena vieţuirii fiind învestită cu valenţele negaţiei şi cu accente ale aneantizării. În aceste imagini ale reificării, figuraţia funambulesc-onirică, simbolurile limitelor şi ale captivităţii, metaforele căderii alcătuiesc un scenariu apocaliptic în care conştiinţa se află ea însăşi încarcerată, anihilată, lipsită de orice reper benefic, de orice sprijin ontologic şi gnoseologic. Poetă a exasperării, a crispării de a fi, a trăirilor-limită, Marta Petreu scrie şi vieţuieşte sub auspiciile unui egotism liminar, rezumându-şi spaimele într-un vers eliptic, în imagini concentrate la maximum, corosive, în viziuni neconcesive ale unui infern cotidian, o lume a cruzimii şi alienării, deposedată de iluzia redempţiunii: „Nu există iubire. Slavă ţie: nu mai există. Există/ numai gura asta spurcată a mea care/ spune / cuvinte: bucurie tandreţe dragoste dimineaţă/ sens lumină iarbă plăcere// Dar pe lume există numai cruzime// şi ploaia asta de sânge/ hemoragia asta întunecată a ta// Oho! degeaba plouă cu sânge: nouă nu ne mai pasă/ în zadar ne faci/ semn/ Nu există iubire Domine nu / Noi suntem pe de-a-ntregul ai tăi“. Poezia Martei Petreu este o poezie a imprecaţiei şi abuliei, o poezie a exasperării ontice şi a deziluziei trasate în casante exerciţii de luciditate onto-somatică.