Forma timpului

lui Stephen Hawking (I)

 

timpul poate fi desenat

are o formă precisă

 

arată ca o pâlnie rotunjită

ca o cupă cu gura în jos

(poate de aceea conţinutul se scurge)

aşa spunea omul acela din cărucior

el descria universuri închise, deschise

în care fie ne vom aprinde

înghesuiţi unul în altul,

fie ne vom risipi

pierduţi în imensităţi de spaţiu,

în gol

 

aşa m-am gândit:

dacă voi reuşi să întorc cupa timpului

adică să-i schimb forma

dacă voi putea opri revărsarea

universul va încremeni

ca o peliculă ruptă a unui film vechi

 

totul se va opri în nemişcare:

frunzele la jumătatea căderii

literele la jumătatea scrierii

şarpele boa nu-şi va mai termina prânzul

şi da, voi opri maşinile din goana lor,

accidentele la jumătatea ciocnirii

gazele de eşapament – ca nişte rotocoale negre

în zbor îngheţat

 

dar cel mai mult îmi place cum toţi oamenii

vor rămâne ca nişte statui de carne –

prin nu ştiu ce minune,

doar eu mă voi plimba printre ei

mă voi amuza copios în ce postúri groteşti

îi voi surprinde

 

după aceea, ca un drăcuşor,

voi da drumul timpului din nou,

să se continue viaţa nestingherită

şi nimeni nu va şti ce s-a-ntâmplat înainte,

ca apoi să mă joc oprindu-l din nou

şi din nou

 

singura problemă e că

încă nu ştiu cum aş putea întoarce pâlnia,

cum aş putea pune în picioare cupa timpului.

 

ce gând infantil, aud judecata celor din jur,

ce nesăbuinţă, mi-ar spune oricine.

Se poate să aveţi dreptate,

nu ştiu cum se întoarce pâlnia timpului,

dar ştiu sigur că reuşita nu ţine de fizică,

ci de cuvânt.

 

Poem de vară

 

mama mea avea privirea albastră

 

o văd aplecată peste ligheanul în care

rochia mea pătată cu cerneală

era pusă la spălat

 

ea săpuneşte pânza, o freacă,

umbrele întunecate se dizolvă, dispar,

rămâne doar modelul

cu frunze şi muguri verzi de primăvară

 

mama întinde rochia pe sfoară

deasupra cerul e albastru

dedesubt privirea ei şi mai albastră

văd cum pe pânză

mugurii verzi se desfac în flori mari galbene, solare

 

acum se poartă fuste cu motive geometrice,

cu linii şi dungi – norocul meu, îmi spun –,

de când mama mea a murit

nu mai găsesc pe nimeni

să-mi înflorească pânza din priviri

 

Moment vulnerabil

lui Stephen Hawking (II)

 

omul din cărucior nu minte,

ştiu şi eu – deşi n-aş putea spune de unde –

e multă pauză între miimile de secunde

pot trece secole de trăiri

strecurate din altă lume

 

dimensiuni înfăşurate

invizibile ochiului nostru

ascund o mulţime de prezenţe

care, poate, ne privesc curioase

ca pe nişte bacterii ce cresc

în cutiuţe Petri

numite ţări şi continente

 

dacă-mi deschid ochii brusc

dacă clipesc des şi mărunt,

observ cum

timpul e sacadat în secvenţe mărunte

printre care se plimbă nestingheriţi

vecinii noştri din lumi paralele

 

mi-am făcut un prieten din lumile lor

venea totdeauna seara,

înainte de adormire

în momentul acela vulnerabil

în care nu reuşeam să-l observ îndeajuns:

fie, de bucuria revederii, mă trezeam

şi atenţia mea

îl alunga înapoi în lumea lui,

fie adormeam

şi intram împreună cu el în vis –

şi-atunci cine mai putea spune că

era prieten dintr-o lume reală

învecinată lumii noastre?

 

aşa că prietenia noastră a eşuat

înainte de a se fi născut

deşi mă închipuiam deja

ambasador între cele două lumi

 

să ne fie clar

nu vreau să conving pe nimeni

va veni timpul

când vom cunoaşte necunoscutul

când tot ce e ascuns va ieşi la iveală

 

eu doar îmi închipui..

(din volumul în pregătire De-a timpul)