lui Stephen Hawking (I)
timpul poate fi desenat
are o formă precisă
arată ca o pâlnie rotunjită
ca o cupă cu gura în jos
(poate de aceea conţinutul se scurge)
aşa spunea omul acela din cărucior
el descria universuri închise, deschise
în care fie ne vom aprinde
înghesuiţi unul în altul,
fie ne vom risipi
pierduţi în imensităţi de spaţiu,
în gol
aşa m-am gândit:
dacă voi reuşi să întorc cupa timpului
adică să-i schimb forma
dacă voi putea opri revărsarea
universul va încremeni
ca o peliculă ruptă a unui film vechi
totul se va opri în nemişcare:
frunzele la jumătatea căderii
literele la jumătatea scrierii
şarpele boa nu-şi va mai termina prânzul
şi da, voi opri maşinile din goana lor,
accidentele la jumătatea ciocnirii
gazele de eşapament – ca nişte rotocoale negre
în zbor îngheţat
dar cel mai mult îmi place cum toţi oamenii
vor rămâne ca nişte statui de carne –
prin nu ştiu ce minune,
doar eu mă voi plimba printre ei
mă voi amuza copios în ce postúri groteşti
îi voi surprinde
după aceea, ca un drăcuşor,
voi da drumul timpului din nou,
să se continue viaţa nestingherită
şi nimeni nu va şti ce s-a-ntâmplat înainte,
ca apoi să mă joc oprindu-l din nou
şi din nou
singura problemă e că
încă nu ştiu cum aş putea întoarce pâlnia,
cum aş putea pune în picioare cupa timpului.
ce gând infantil, aud judecata celor din jur,
ce nesăbuinţă, mi-ar spune oricine.
Se poate să aveţi dreptate,
nu ştiu cum se întoarce pâlnia timpului,
dar ştiu sigur că reuşita nu ţine de fizică,
ci de cuvânt.
mama mea avea privirea albastră
o văd aplecată peste ligheanul în care
rochia mea pătată cu cerneală
era pusă la spălat
ea săpuneşte pânza, o freacă,
umbrele întunecate se dizolvă, dispar,
rămâne doar modelul
cu frunze şi muguri verzi de primăvară
mama întinde rochia pe sfoară
deasupra cerul e albastru
dedesubt privirea ei şi mai albastră
văd cum pe pânză
mugurii verzi se desfac în flori mari galbene, solare
acum se poartă fuste cu motive geometrice,
cu linii şi dungi – norocul meu, îmi spun –,
de când mama mea a murit
nu mai găsesc pe nimeni
să-mi înflorească pânza din priviri
lui Stephen Hawking (II)
omul din cărucior nu minte,
ştiu şi eu – deşi n-aş putea spune de unde –
e multă pauză între miimile de secunde
pot trece secole de trăiri
strecurate din altă lume
dimensiuni înfăşurate
invizibile ochiului nostru
ascund o mulţime de prezenţe
care, poate, ne privesc curioase
ca pe nişte bacterii ce cresc
în cutiuţe Petri
numite ţări şi continente
dacă-mi deschid ochii brusc
dacă clipesc des şi mărunt,
observ cum
timpul e sacadat în secvenţe mărunte
printre care se plimbă nestingheriţi
vecinii noştri din lumi paralele
mi-am făcut un prieten din lumile lor
venea totdeauna seara,
înainte de adormire
în momentul acela vulnerabil
în care nu reuşeam să-l observ îndeajuns:
fie, de bucuria revederii, mă trezeam
şi atenţia mea
îl alunga înapoi în lumea lui,
fie adormeam
şi intram împreună cu el în vis –
şi-atunci cine mai putea spune că
era prieten dintr-o lume reală
învecinată lumii noastre?
aşa că prietenia noastră a eşuat
înainte de a se fi născut
deşi mă închipuiam deja
ambasador între cele două lumi
să ne fie clar
nu vreau să conving pe nimeni
va veni timpul
când vom cunoaşte necunoscutul
când tot ce e ascuns va ieşi la iveală
eu doar îmi închipui..
(din volumul în pregătire De-a timpul)