Copacii se desfrunzesc şi în toamna asta
fără să se întrebe ce sens are desfrunzirea lor
nu le pasă de ce se va întâmpla cu ei
nu se sperie dacă va veni îngheţul adeverind
ceea ce s-a anunţat la buletinul meteorologic
sunt mohorâţi dar nu dintr-o pricină anume
sunt nepăsători faţă de cum îi găseşte seara
de cum trec peste noapte sau întâmpină dimineaţa
îşi continuă desfrunzirea ca pe o formă de viaţă
din care visele de a fi altceva decât sunt lipsesc
ca şi durerea că rămân chirciţi în sine cu nostalgia
crengilor fără de cuiburi de păsări
să le făcă din ziua de mâine un îndelung ciripit
par a trăi într-un frison de sinucidere premeditată
cu atâta indiferenţă încât sfârşesc împăcaţi
prin a nu-şi mai aduce aminte că există
Aceasta e umbra mea o imagine dintr-un amestec
de libelule şi ştiuci la ceas de seară pe malul unui râu
aşteaptă să fiu aruncat de iubita tânără pe fereastră
ca un buchet de flori din vază după ce s-au ofilit
îşi zice că e bine ca omul să aibă unde se întoarce
când nu-l mai ţin curelele şi paturile îşi schimbă aşternutul
când bătăturile de pe vârful degetelor
de atâta alergătură pe tastatura calculatorului
îşi doresc şi ele o clipă de relaxare într-o minte sănătoasă
pe o limbă enigmatică de libelulă sau ştiucă borţoasă
Of, spune-mi de unde te vei întoarce
ca să te urmez
of, spune-mi pe unde să-ţi caut uitarea
ca să mă redea mie cel dinainte
of, spune-mi cum să nu-mi aduc aminte
de ceea ce îmi aduc
of, spune-mi de ce-n durerea muribundului
e atâta of de a trăi
Pe el cel care calcă pe mare şi apele mării se retrag
dinaintea paşilor săi pentru cine să-l inventăm
suntem doar o retorică de tunet ce nu aduce ploaie
o memorie de bufon în care o ceaşcă de ceai aburind
primită din două mâini catifilate nu se mai aduce aminte
atunci de ce să schimbăm cămăşile de forţă între noi
şi nu rămânem cuminţi să murim în propria dezamăgire
Deşertul e în mine şi-şi face de cap
mă torturează mă duce la exasperare mă înghite
deşertul pe care cândva îl ţineam sub control
bine zăvorât după gratii fără să am încredere în el
deşi câteodată îl luam prin surprindere şi-l îndestulam
cu aromele unei ploi de vară
atunci nările lui reavene pufăiau de plăcere
limba lui îmi lingea recunoscătoare palmele până mi se umpleau
de silabe pentru poemele ce urma să le scriu a doua zi
acum mă simt eu în el de parcă aş fi într-o cuşcă
lătrat de propriele-mi poeme ca de o haită de câini înfometaţi
în marginea satului care latră la dumnezeu ca la lună
acum deşertul îşi freacă sadic labele râde când are chef
mă părăseşte mă lasă singur cu buzunarele pline de ploi
pentru o răscruce de bulevarde de unde momeşte
pe cei doritori să-şi piardă nopţile cu jocuri de noroc şi curve
Încă o iubire dispare spectaculos
iese să pască pe câmpuri de trifoi cu patru foi
mai e timp să se trăiască şi fără de ea
cât cerul e departe de o înstelare postumă
atâta vreme cât până mâine dimineaţă
va fi un cod uitat
nu va mai excita în dormitor
candelabrul de deasupra patului
cu instincte de plantă carnivoră
nici cât respiraţia lumânării
demult stinse pe un perete de peşteră
Femeia rană
Femeia rană femeia rană rană
mă alungă din ea ca şi când şi-ar îndepărta
primul înveliş al pielii cu o lamă de ras
cu al doilea şi al treilea va fi ceva mai greu
că-i pielea amândorura îmbrăţişată
femeia rană femeia rană rană
femeia cu ochii umezi de furie pe pervazul durerii
când vede cum mă deghizez în gândac androgin
cum furnicile galbene urcă şi coboară
pe trupul meu sângeriu
femeia rană femeia rană rană
femeia rană născută să o port în mine
ca pe un strigăt al disperării
de a mă fi născut
femeia rană femeia rană rană
plăgile ei mă fac să-mi smulg pleoapele
să le acopere o parte văzătoare a pielii mele
plăgile mele mă fac să înjur de toţi irozii
de toate vieţile câte mi-or mai fi date
femeia rană rană pe o aripă de albină
nu va ajunge niciodată cu mierea în stup
femeia rană rană pe o rană de bărbat rană