MARTA PETREU, A FOST DE-AJUNS

Ultima performanţă a autorităţilor locale din România în materie de grijă faţă de oameni este că mai multe persoane – femei, un copil, un bărbat – au fost omorîte sau numai sfîşiate de cîini. „Noutatea“ e de fapt veche de ani, la noi asemenea lucruri s-au mai întîmplat. Bravă ţară. Pesemne că atunci cînd a fost adoptată legea pentru protecţia animalelor, a fost abrogat, în mod complementar, articolul 22 din Constituţia României, care garantează dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a cetăţenilor. • O succesiune de seisme a devastat Turcia şi Siria, cu atît de mulţi morţi şi atît de înspăimîntătoare distrugeri, încît nu poţi decît să jeleşti. • La noi, din 1977 şi pînă acum, clădirile şubrede au rămas clădiri şubrede. Îmi amintesc povestea drobului de sare. Nu numai pentru că ni s-a trezit şi nouă din somnul pămîntului zona seismică Oltenia, băgînd groaza în locuitorii din Tîrgu Jiu. Slavă Domnului, deocamdată au fost numai spaima şi pagubele. • La Tîrgu Jiu se află Coloana fără sfîrşit, Poarta sărutului, Masa tăcerii. După cutremure, nu ni s-au dat prea multe informaţii despre starea lor. • Războiul ruso-ucrainian continuă, în al doilea an. Continuă şi ameninţarea făcută de Rusia cu un război nuclear. S-au rupt nişte zăgazuri, nişte cenzuri şi autocenzuri morale şi politice cu privire la armele nucleare. Şi asta nu e deloc bine. • La noi, de la începutul anului, partidele guvernamentale şi televiziunile comerciale nu mai au alt subiect decît „rotativa“ la şefia guvernului. Straşnic os de ros. • În timp ce oamenii de ştiinţă se străduiesc să convingă populaţia Europei că dezastrul ecologic al Terrei ar putea fi oprit şi că încălzirea globală ar putea fi inversată, dar numai prin colaborarea tuturor, Bucureştiul se sufocă măcar cîteva zile pe săptămînă într-o repetată poluare. Spre liniştea noastră, despre celelalte oraşe nu avem decît arareori informaţii, drept care ne putem intoxica şi sufoca în necunoştinţă de cauză.

În lumea de azi, probabil că oamenii cei mai fericiţi sînt savanţii, operatorii, tehnicienii, într-un cuvînt, lucrătorii din astrofizică. Stau şi se uită departe, într-un orizont cosmic situat la 13, 7 miliarde ani lumină, ceea ce înseamnă că se uită simultan şi-n spaţiu, şi-n timp, şi examinează formaţiunile material-energetice primare. Sau, caută, cu intrumente ultrasofisticate, materia neagră din univers – care, după ei, ar forma 27 la sută din compoziţia totală a Universului, în timp ce materia obişnuită, aceea din jurul nostru şi din noi înşine, formează numai 5 la sută din Univers. (Pentru curioşi, restul ar fi energie neagră, de asemenea deocamdată neidentificată, pe seama căreia e pusă expandarea accelerată a cosmosului.) Da, e vorba despre Universul nostru, că despre altele astrofizicienii au emis deocamdată numai ipoteza de existenţă, nu şi aceea de compoziţie. • Şi, deci, stau ei aşa, în laboratoarele lor ultrasofisticate, şi caută ceva nevăzut, inalterabil (care nu interacţionează cu materia), necunoscut (nu îi pot presupune proprietăţile) şi probabil inconstant (oare nu cumva se transformă în neutrini!?, se-ntreabă ei). • Din cînd în cînd, astrofizicienii emit pe seama cosmosului cîte-o ipoteză nouă. Din cînd în cînd, caută în actualul cosmos posibilele urme ale celui care l-ar fi precedat. Din cînd în cînd, constată că descoperirile lor confirmă cutare sau cutare ipoteză a lui Einstein. Din cînd în cînd, caută probe că Einstein de fapt nu ar fi avut dreptate. Din cînd în cînd, ne arată cu fală cele mai recente fotografii ale unui loc inconceptibil de îndepărtat din această lume – despre care nimeni nu ştie cît este de mare. Lume din care şi în care, hopa!, am apărut şi noi. Şi aşa mai departe. Şi-atunci, nu sînt ei mai fericiţi decît oricine? • Iar cei mai euforici ar trebui să fie şi probabil chiar sînt lucrătorii din domeniul IT, deoarece spulberă paradigmele şi impun altele, noi. Mai nou, creează programe care pot compune aşa-numitele „eseuri“, pentru ca elevii de toate nivelele şi vîrstele, de la primară la post-doc, să nu-şi mai chinuie mintea căutînd, învăţînd, punînd cap la cap, analizînd, sintetizînd, imaginînd… Dacă oferta lor va fi una de succes, ea va deveni instrumentul prin care partea conştient-gînditoare a creieraşului uman va intra, pentru o bună parte din omenire, în adormire. Dovadă că „omul nou“ poate fi generat prin multe metode. Iar din punct de vedere legal, va dispărea orice posibilă acuzaţie de plagiat!, nu? • Tot lucrătorilor din IT le datorăm programele care compun muzică de orice fel, de la aceea în stilul lui Bach la aceea în stilul manelelor care au smintit… o manifestare „culturală“ a ICR-ul din Londra. La fel, computere care fac pictură în ulei, în curînd romane pe gustul oricui şi aşa mai departe. Nu menţionez filmele şi actorii-avatar, astea au devenit obişnuite. • Oricum, mare este plăcerea omului de a crea instrumente care să-l scoată pe el din uz.

În 2 aprilie, revista Apostrof împlineşte 33 de ani de la înfiinţare. Mircea Dinescu este cel care a înfiinţat-o, printr-un telefon pe care mi l-a dat. • O revistă literară nu poate fi mai bună decît literatura din care face parte. Decît din cînd în cînd, cu efort. O revistă literară nu poate fi mai bună decît autorii care colaborează la ea. Revista Apostrof a avut şi are valoarea pe care i-au conferit-o colaboratorii ei. • La fel, o cultură naţională nu poate fi mai bună decît intelectualii şi creatorii mari pe care-i are – respectiv, o literatură nu poate fi mai bună decît scriitorii mari pe care-i are. Scriitorii mari nu există dacă nu există un ecosistem cultural complex în care să se nască şi să crească. • Forma ideală a unei literaturi importante este, cred, trunchiul de piramidă. Nu piramida. O literatură importantă are nu un scriitori mare, nu un vîrf de piramidă, ci mulţi autori importanţi adunaţi în treimea de sus a trunchiului de piramidă. • Pentru ca o cultură să devină importantă, pe lîngă talente, are nevoie de un spirit critic cultivat, civilizat şi onest. În lumea criticii literare, în general în lumea culturii, adevărul este (sau: în mod ideal, ar trebui să fie) o valoare la fel de necesară precum gustul. • Talentul nu poate fi cumpărat. El poate fi pierdut. Se consumă şi se termină – scriitorii ştiu asta – ca o baterie. Nimeni nu ştie cît de mare este încărcătura de talent cu care l-a înzestrat Dumnezeu sau natura, ca să vorbesc precum Spinoza. • Este exact faptul că talentul nu poate fi cumpărat, ci numai pierdut. Nu-i mai puţin exact nici faptul că talentul poate fi… mimat. Un bun cititor şi cu atît mai mult un critic cu gust îşi dă instantaneu seama cînd are de-a face cu un talent, cînd cu un talent „făcut“, pentru care degeaba au fost tăiaţi copacii.

Cum am spus, era în 2 aprilie 1990 cînd, în urma unui telefon al lui Mircea Dinescu, a luat fiinţă o revistă nouă, cu mine redactor-şef. Am făcut revista Apostrof vreme de 33 de ani, 394 de numere. O părăsesc. De bunăvoie şi nesilită de nimeni. Începînd cu numărul viitor, tot ceea ce se va întîmpla cu Apostrof-ul şi la Apostrof încetează să mai aibă de-a face cu mine. Mie mi-a fost de-ajuns.

14 martie 2023, Cluj