VLADIMIR TISMĂNEANU, MESIANISM REVOLUŢIONAR SI CATACLISME ISTORICE

În urmă cu 50 de ani se confruntau cel puţin trei şcoli de gândire care se revendicau din Marx – marxismul sovietic, marxismul structuralist şi marxismul critic (Şcoala de la Frankfurt, grupul Praxis din Iugoslavia, umanismul marxist renăscut în gândirea Şcolii de la Budapesta, a lui Leszek Kolakowski etc). Primul s-a epuizat în ortodoxie instituţionalizată, sectară şi sterilă. Al doilea, dominat de gândirea lui Louis Althusser, a devenit un exerciţiu scolastic tot mai periferic. În fine, cel de-al treilea, a mers în varii direcţii, inclusiv către îmbrăţişarea liberalismului civic (marxistii gramscieni, Milovan Djilas, Kolakowski însuşi, Zygmunt Bauman, Agnes Heller, Ferenc Feher, Gyorgy Markus, Maria Markus, Mihaly Vajda, Janos Kis, Gyorgy Bence, Karel Kosik) şi despărţirea de mesianismul revoluţionar originar. Anihilarea experimentului intrat în istoria ca Primăvara de la Praga a însemnat lichidarea potenţialului emancipator al revoltei din interiorul marxismului împotriva unui sistem birocratic sufocant şi umilitor. Era limpede că negativitatea încetase de mult timp să mai coincidă cu promisiunile eshatologice ale filosofului născut acum două veacuri la Trier. Transformat în ideologie a consimţământului cu despotismul totalitar, marxismul îşi abjurase propria matrice, devenise numele unui crez extenuat, searbăd şi, în fond, cadaveric. Negativitatea utopică a sucombat utopiei negative…

Celor care care cred că Marx poate fi desfiinţat prin pamflet, diatribă ori rechizitoriu, le recomand textul de o claritate uimitoare al lui Raymond Aron, „Echivoc şi inepuizabil“. Este vorba de discursul marelui gânditor liberal la colocviul Unesco ţinut la Paris, în urmă cu 50 de ani, în mai 1968, publicat în finalul cărţii sale clasice despre marxismele imaginare. A apărut în româneşte în volumul omonim, la Polirom, în 2002. Am avut bucuria de a scrie „Cuvântul înainte“. Îl citez pe Aron, care îl parafraza pe Marx: „Prefer arma criticii în locul criticii armelor… Dacă am da măsura măreţiei lui Marx după amploarea certurilor pe care le-a stârnit sau provocat, cine s-ar putea compara cu el pe parcursul ultimelor două secole? … Certuri fără ieşire, întrucat nimeni nu are dreptul să vorbească în numele unui mort sau să propună problema, incompatibilă cu metoda maestrului, a poziţiei pe care ar adopta-o Marx însuşi între mişcările politice şi şcolile ştiinţifice care se revendică de la el.“

Marx însuşi a spus că practica este criteriul adevărului. În consens cu această teză, marxismul nu poate fi despărţit de consecinţele sale. Sigur, au existat numeroase puncte intermediare, dar totalitarismul bolşevic s-a născut din visul marxist al societăţii fără clase, fără proprietate privată, fără pluralism politic. Marx nu s-a dorit un profet religios, ci om de ştiinţă. A pretins că a descoperit legile care guvernează istoria şi societatea. În numele acestei „ştiinţe“ au fost întreprinse experimente genocidare soldate cu peste o sută de milioane de morţi. Prometeismul lui Marx a devenit o ideologie a opresiunii concentraţionare. Salvarea făgăduită a fost o Fata Morgana, o altă himeră din lungul şir al auto-amăgirilor catastrofice proprii speciei noastre…

Putem oare absolvi intenţiile iniţiale de efectelor lor dezastruoase? Putem oare separa moralitatea intenţiilor de moralitatea efectelor? Chiar şi înainte de venirea la putere a bolşevicilor, era clar că Lenin era un propagandist fanatic, un ideolog utopic fixat asupra ideii de puritate socială şi purificare, un moştenitor al lui Robespierre şi Saint-Just, şi nu un filosof. Filosofia presupune îndoială, iar Lenin era un om fără îndoieli. Lenin era practicantul unei filosofii simpliste, partizane şi exclusiviste. El a respins categoric orice posibilitate pentru o cale de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el a numit ‘ideologia burgheză’ şi cea ‘proletară’. Maniheismul lui Lenin a fost inexorabil. Pentru Lenin şi urmaşii săi, ideile au fost dintotdeauna manifestările intereselor de clasă. Aceasta era esenţa unei noţiuni esenţiale pentru concepţia leninistă asupra ideilor, ideologiilor şi conştiinţei filosofice: „partiinost“ – partinitatea, poziţia de clasă, ataşamentul militant, aservirea totală şi funestă la linia partidului. Pentru Lenin, dictatura proletariatului, concept pe care el l-a apărat cu fanatică ardoare, a reprezentat singurul mod de salvare a revoluţiei şi, deci, a umanitătii. În această escatologie revoluţionară, violenţa avea funcţiuni izbăvitoare, cathartice şi miraculoase. Cei care refuzau să adere la adevărul revelat de partid deveneau ‘duşmani ai poporului’ şi îşi meritau exterminarea, fiind mizerabili paraziţi. În rest, Lenin putea fi liniştit, bătrâna cârtiţă îşi urma drumul…