ION POP, DESPRE LIBERTATE, ADEVĂR, SOCIETATE

A fost publicată în 2021 la Editura Limes o carte de nu mai mult o sută de pagini, care e ca şi obligatoriu să fie semnalată în contextul reflecţiei socio-politice actuale. Se intitulează Regresiunea intelectuală a Franţei, iar autorul ei, Philippe Nemo, este un cunoscut istoric al ideilor polititice europene şi al regimurilor sale, democratice sau nu. Apare acum în traducerea lui Dan Culcer, critic şi sociolog literar, observator şi analist sagace, la rândul său, prezent în presa culturală românească de ani buni, cu comentarii exigente, de o acută luciditate, asupra evenimentelor celor mai semnifictive, trimise din capitala Franţei, unde trăieşte de câteva decenii. Opţiunea sa pentru acest text situabil între manifest şi pamflet corespunde perfect cu modul său de a vedea lucrurile în acest spaţiu al ideilor şi mişcărilor sociale actuale: Philippe Nemo se înscrie şi el împotriva curentului la modă pus sub semnul mult discutabilei „corectitudinii politice“ şi al „pogresismelor“ de ultimă oră, care au ajuns, în numele unor idealuri nobile, de echitate şi respect pentru libertătăţie individuale, să altereze până la falsificare înseşi noţiunele de libertate şi adevăr. Cu argumente şi dovezi de netăgăduit, universitarul francez demonstrează alterarea gravă a „relaţiei dintre adevăr şi societate“, supusă unor agresiuni permanente în ultimele decenii în care grupări politice şi sindicale dominate de stânga socialistă şi comunizantă au reuşit să impună un lanţ de cenzuri opiniei libere, amintind de tristele vremuri ale dictaturilor nu prea îndepărtate de noi. Autorul constată, astfel, că s-a instalat în Franţa „monopolul stângii asupra educaţiei şi mass-media“, „o dominaţie absolută a religiei stângii asupra opiniei publice franceze“. De aici, spune filosoful, excluderea, sub presiune ideologică, a unor subiecte privind „şcoala, universitatea, imigraţia, securitatea, politica penală, politica socială, fiscalitatea, familia, moravurile, homosexualitatea“… Nu e locul să detaliem aici aceste analize, însă obiecţia esenţială ce se aduce acestei orientări este limitarea şi scăderea calităţii dezbaterii publice libere privind teme precum cele menţionate. Autorul cărţii despre Cele două republici franceze (2007) se arată în măsură să constate acest proces de progresivă cenzurare a opiniei publice şi private, comentează câteva legi emise sub egidă socialistă care, din 1972 încoace, condamnă, nu doar principial, orice opinie care incită la „discriminare“ şi „ură“, pe motive etnice, rasiale sau religioase, cu extindere spre „negaţionismul“ barbariei hitleriste antisemite din 1990, ci prevăd aplicarea unor pedepse cu amenda ori închisoarea, chiar şi pentru părerile exprimate individual. S-ar ajunge în felul acesta la „sancţionarea cuvintelor şi nu a actelor“, „declaraţia în sine“ devenind o infracţiune. Denaturarea gravă a actului juridic ar fi consecinţa acestei intruziuni a ideologicului în justiţie. Din punctul de vedere strict legal, penalizarea ar trebui să vizeze, după el, doar actele concrete şi consecinţele constatate factual ale unor opinii, şi nu opiniile ca atare. Poate că Nemo face totuşi o generalizare abuzivă scriind că, în urma acestor legiferări, justiţia s-ar mulţumi acum cu simpla înregistrare a opiniei, fără să cerceteze efectul ei real asupra unor cazuri concrete, individuale sau colective. Îi displace – şi aici nu se poate să nu i se dea dreptate – acest nou „control ideologic“, „cenzurarea opiniilor [care] este contrară principiilor fundamentale ale democraţiilor liberale“, chiar instituirea unei noi „inchiziţii“; iar referinţa la „Ministerul adevărului“ din romanul lui Orwell, 1984, se face în câteva rânduri. În fond, gânditorul francez se opune exclusivismului manifestat în zona stângii politice privind afirmarea oricărei opinii care apără anumite tradiţii stabilite în timp, – legate de familie, naţiune, comportamente sexuale, ori invită la dezbaterea publică deschisă a fenomenului emigraţionist. Această „dezbatere critică liberă“ în folosul interesului general stă de fapt în centrul reflecţiei lui Philippe Nemo, care ţine să precizeze totuşi că „cenzura intelectuală şi morală a ideilor considerate false sau periculoase este întotdeauna de dorit“. Dar – adaugă el – pasul către dictatură e făcut atunci când se utilizează armele juridice în locul instrumentelor intelectuale sau morale: „Când apelăm la braţul secular pentru a impune un conformism ideologic, acest pas către dictatură nu este doar odios, ci este periculos pentru civilizaţie“. Tot aşa, el rămâne atent la faptul că anumite opinii „cu adevărat dăunătoare pentru ordinea publică, de pildă atunci când opiniile îndeamnă la violenţă în mod direct, procedurile penale sunt justificate“. În paranteza ce urmează imediat, se revine la ideea deja emisă că aceste proceduri penale nu sunt justificate (…) dacă nu există legătură de cauzalitate stabilită în mod rezonabil între remarcile incriminate şi o violenţă comisă efectiv sau imediat previzibilă“. Iar „atunci când declaraţiile care nu pot să fie atacate penal sunt, totuşi, considerate de unii ca fiind susceptibile de a provoca unele tulburări sociale grave în viitorul indefinit, acestea trebuie să fie combătute; dar numai prin armele intelectuale ale controverselor publice“.

Am citat aceste pasaje fiindcă îmi par cele mai sensibile şi susceptibile de a fi supuse unor controverse riscante. O propoziţie vulnerabilă în aceste pagini ultime ale cărţii ar fi, de pildă, aceea că „nimeni nu poate spune în avans ce idei sunt periculoase şi ar trebui să fie interzise ca atare“. Însă chiar dacă cenzorul nu este „atotştiutor“ – gradul de periculozitate al unor idei este nu o dată îndeajuns de evident încă de la primele manifestări ale „opiniei“, – şi Philippe Nemo afirmase el însuşi mai devreme că trebuie penalizate totuşi ideile cu adevărat dăunătoare pentru ordinea publică“… Ar fi de dorit, desigur, ca şi opiniile periculoase să fie atent şi exigent analizate prin dezbateri „intelectuale“ mai înainte de a fi condamnate penal, dar… Răgazul unei asemenea analize nuanţate şi-l ia puţină lume, ideologiile prin definiţie deformatoare rămân mereu active, – este şi cazul Franţei, cu, bunăoară, comunismul ei de „salon“ promovat atâta vreme, şi care refuză încă, în mare măsură, să condamne crimele bolşevice, de exemplu, în numele unui idealism utopic…

Citite superficial, paginile semnate de filosoful francez pot părea prea accentuat „de dreapta“, tradiţionaliste şi conservatoare. O lectură mai atentă şi nepartizană îi va da însă dreptate în fond, fiindcă esenţialul a ceea ce spune este un apel la reaşezarea dezbaterilor democratice pe baze solide, raţionale, sustrase nefastelor imixtiuni ale ideologiilor care se subordonează, de fapt, zisei „corectitudini politice“, devenită dintr-un concept al libertăţii şi echităţii o tot mai neconcesivă şi radicală dictatură, o limitare gravă tocmai a acestei idei de echitate şi libertate. Philippe Nemo nu cred că greşeşte punând toate aceste deteriorări ale conştiinţei autentic democratice pe seama scăderii nivelului de educaţie, al şcolii ce-şi reduce de la un an la altul exigenţele de instruire, al unei justiţii alterate ideologic, al unei ipocrizii sociale ce refuză să recunoască dereglările produse în societatea franceză, şi nu doar în spaţiul ei, de imigraţia necontrolată, îndeosebi de cea islamică şi islamistă, de încercările de destrămare a celulei familiale, a unor tradiţii naţionale consolidate vreme de secole. Cartea sa de acum nu va avea, probabil, nici la noi prea multe ecouri, aşa cum nici incisivul eseu publicat în 1991 la Editura Cartier, L’Empire du Bien (Imperiul binelui, dar şi „mai răul din bine“!) tradus excelent la noi de Ovidiu Nimigean, n-a prea trezit interesul recenzenţilor. Trebuie să fim şi noi, nu-i aşa, în pas cu vremurile…