ANDREI OLOSUTEAN, EMINESCU ŞI BLAGA POVESTIŢI DE DNA ANCA SÎRGHIE

În revista Discobol, care a împlinit 25 de ani şi-a fost felicitată aşa cum se cuvine, de citit poemele de la Gala poeziei, desfăşurată la Alba Iulia în iulie 2022, cu prezentări critice pentru fiecare poet făcute de Răzvan Voncu şi Cristian Pătrăşconiu.

În partea a doua a acestui număr triplu, 298-300 din 2022, mi-a atras atenţia un text de istorie literară scris de dna Anca Sîrghie, despre Blaga şi Eminescu; copiez întocmai: „În 1923 apare în Colecţia Cartea cea bună de la Editura Cultura Naţională din Bucureşti o antologie Poezii filozofice, sociale şi satirice de Eminescu, (71 p.) cu o introducere de Blaga. Cărticica în format 15 cm/11, 50 cm, apărea sub o egidă onorantă, aşa cum se preciza pe contracoperta 1: «Această carte este dăruită de MAJESTATEA SA REGELE CAROL II prin Fundaţiile Regale pentru înzestrarea bibliotecilor publice şi propăşirea culturii române»“. Întîi m-am poticnit la „egida onorantă“: în 1923, rege era Ferdinand I, nu Carol al II-lea, aşa că volumaşul n-a putut apărea sub egida, oricît de onorantă, a lui Carol al II-lea, rege numai din 1930. Apoi m-am poticnit la cuvîntul „contracopertă“, necunoscut mie şi de negăsit în dicţionare. Văzînd volumul, presupun că secretul înţelegerii acestei aberaţii cronologice se află pe „contracoperta“ indicată de autoare, „contracopertă“ care este, de fapt, versoul copertei, unde este lipit un timbru măricel, o etichetă, îi putem spune cum vrem, cu informaţia mai sus citată. Timbrul trebuie să fi fost aplicat pe volum după ce Carol al II-lea a devenit rege, deci după 1930, cînd, putem să presupunem, Fundaţiile Regale au preluat de la editură sau de la vreun depozit stocul nevîndut al antologiei eminesciene şi, lipindu-i timbrul care informează despre binefacerea regală, l-au dăruit bibliotecilor publice… Aşa că, nici pomeneală de nici o „egida onorantă“ a lui Carol al II-lea sub care ar fi apărut antologia Eminescu cu prefaţa lui Blaga.

Pornind de la prezumţia de ignoranţă a lumii intelectuale româneşti, autoarea articolului ne anunţă o noutate: „Puţini sunt cei care îşi amintesc astăzi că Lucian Blaga a întocmit ediţii cu poeziile eminesciene“. Oare?, îţi vine să te întrebi, de două ori. În primul rînd, deoarece afirmaţia că „Blaga a întocmit ediţii cu poeziile eminesciene“ (la plural) nu are acoperire nici măcar în volumaşul despre care vorbim acum. Pe coperta acestui volum scrie, scurt: „Cartea cea bună/ M. Eminescu/ Poezii filosofice“ (cu s), iar pe foaia de titlu e tipărit, complet: „M. Eminescu/ Poezii filosofice, sociale şi satirice/ Cu o introducere/ de/ Lucian Blaga/ Cultura Naţională“. Şi nicăieri în această carte nu este dată vreo informaţie că ediţia ar fi fost alcătuită (adică „editată“) de Blaga. Singura informaţie despre posibilul alcătuitor de ediţie sună astfel: „Cartea cea bună/ Îngrijită de Sextul Puşcariu/ profesor de limba şi literatura română la/ Universitatea din Cluj/ Membru al Acad. Rom.“; este o informaţie ambiguă, care apare şi pe alte volumaşe ale colecţiei „Cartea cea bună“, şi care se poate referi la faptul că Puşcariu îngrijea colecţia, iar nu neapărat volumele din colecţie; dar nici nu exclude posibilitatea ca marele lingvist să fi fost el acela care selecta textele publicate şi le îngrijea pentru tipar ca un lingvist de vază cum era.

Iar faptul că Puşcariu coordona colecţia ne luminează şi sub a cui „egidă onorantă“ şi-a scris Blaga scurta prezentare despre Eminescu: sub a lui Puşcariu, fireşte, care, din 1918, l-a adoptat pe tînărul creator pentru tot restul vieţii.

Oricum, informaţia că Blaga ar fi îngrijit această ediţie, cu atît mai mult „ediţii“, la plural, din Eminescu, nu apare nicăieri, este contribuţia originală a autoarei acestui isolit articol. Iar faptul că această cărticică are în mod aparent două titluri, unul pe copertă, altul pe pagina de titlu – dar se ştie că titlul unei cărţi se ia după pagina de titlu, nu după copertă – nu-i dă nimănui dreptul să facă din unu un plural nedeterminat, să vorbească depre „ediţii“, şi, pe deasupra, să îl onoreze pe Blaga atribuindu-i-le pe toate. În al doilea rînd, prezumţia de ignoranţă pe care o are dna Anca Sîrghie cu privire la lumea intelectuală românească nu se verifică nici în privinţa „Introducerii“ scrise de Blaga la această antologie Eminescu: căci introducerea lui Blaga a fost republicată de Mircea Popa în volumul Blaga, Ceasornicul de nisip, apărut la Editura Dacia, 1973, colecţia „Restituiri“.

Din acest text temerar mai aflăm că „Nu întîmplător, ultima muză a lui Blaga, Elena Daniello, îmi mărturisea că, în discuţiile prieteneşti purtate cu el, încerca să-l conştientizeze că fiind autorul mai multor cicluri de poezie […], creator al unui întreg sistem filosofic original şi dramaturg expresionist inegalabil în literatura română, el este mai complex afirmat decît Eminescu“. E bine de ştiut că Elena Daniello era aceea care încerca să îl conştientizeze pe Blaga asupra valorii lui, pesemne Blaga însuşi, polemistul care a pus la colţ toată filosofia universală care l-a precedat, n-o fi avut, în modestia sa, destulă trufie şi destulă conştiinţă-de-sine.

Autoarea ne învaţă pas cu pas o nouă istorie literară şi-o nouă biografie a lui Blaga. De exemplu, răstoarnă tot ce se ştia despre motivaţia Premiului Hamangiu al Academiei Române, decernat în 1935 pentru prima dată, şi anume, lui Blaga. Iată ce scrie autoarea: „În Sammlung deutscher Gedichte, Sibiu, 1928, Blaga tradusese în germană poeziile eminesciene, între care Somnoroase păsărele, Afară-i toamnă, Sonet/ Sunt ani la mijloc/. În anul 1935, pentru acele traduceri de versuri eminesciene, L. Blaga a fost răsplătit cu Premiul Hamangiu «pentru traduceri în germană» al Academiei Române“. Oare?, întreb iarăşi, şi mă minunez că pentru trei poeme traduse (al treilea este „Trecut-au anii“), Academia i-a putut da lui Blaga suma de 100 000 lei, căci atîta a fost premiul. Dar, să fie fals ce-i scrie, în 1934, Breazu lui Blaga, şi anume, că Sextil Puşcariu îi pregăteşte Premiul Hamangiu, iar pentru asta are nevoie nu numai de volumele La cumpăna apelor şi Cruciada copiilor, ci şi de piesa Avram Iancu, şi anume: tipărită şi datată 1934, chiar dacă autorul o va tipări în realitate mai tîrziu? Să fie mincinos elogiul „Poezia şi drama lui Blaga“, textul de argumentare cu care Puşcariu a convins juriul să-i dea premiul lui Blaga, nu altcuiva? Eu, ca toată lumea, am ştiut că Premiul Hamangiu a fost unul dintre multele aranjamente făcute de Puşcariu în favoarea lui Blaga, pentru că a crezut în valoarea lui.

Apoi, după autoarea articolului, „În anii refugiului Universităţii Clujene «Regele Ferdinand I» la Sibiu, profesorul Blaga termina Trilogia culturii“. Scurt: refugiul a început în toamna anului 1940, iar ultima carte din Trilogia culturii, respectiv Geneza metaforei şi sensul culturii, a apărut în 1937, deci cu trei ani înainte „anii refugiului“ la Sibiu. La fel: după autoarea acestui text, conceptul de „Mare Anonim“ ar fi fost „lansat“, în Diferenţialele divine, iar nu creat olecuţă mai devreme, în Cenzura transcendentă. Apoi, autoarea afirmă că Blaga era „şeful catedrei de Filosofia culturii la Universitatea din Cluj“ – şi sînt nevoit să presupun c-a vrut să scrie titularul catedrei…

Şi aşa mai departe. Pentru dna Anca Sîrghie, istoria literară este o chestiune de inventivitate personală. Iar cu sprijinul plin de dăruire al revistelor literare, ne-o comunică periodic drept adevăr.