MIRELA NAGÂŢ, DESPRE CUPLU, RATARE ŞI ALTELE

După debutul cu proză scurtă de acum doi ani, Liviu Ornea creşte miza şi dă un roman cu aspiraţii sintetice (Viaţa ca o glumă proastă, Bucureşti, Nemira, 2022, 308 p.), care condensează un destin – formarea, mărirea şi decăderea lui Paul, homme à femmes şi fizician de succes, şi o epocă – ultimii treizecii de ani, marcaţi de căderea comunismului, tensiunile anilor ’90 şi recalibrarea ulterioară. Istoria mare e doar un fundal cu reverberaţii în intimul personajelor, ce-l interesează pe autor e să-şi pună eroii la microscop şi să ne arate lumea printr-o lupă care augmentează mecanisme de relaţionare şi sensibilităţi.

Frapează de la început construcţia narativă, ca o succesiune de secvenţe discursive, cu efect polifonic. Se vorbeşte enorm în romanul lui Liviu Ornea, straturi de oralitate se depun unele peste altele: confesiuni între prieteni/prietene, conversaţii de familie, şuete „băieţeşti“, la care se adaugă corespondenţa scrisă sau vocile interioare defăşurate în pagini de jurnal.

Dinamica e cinematografică, perspectivele se schimbă rapid, personajele se reflectă unele în celelalte, iar lumea e rezultanta acestor oglindiri reciproce. Suntem pe teritoriul jalonat încă din anii ‘70 de Dana Dumitriu în eseul Ambasadorii sau despre realismul psihologic. E drept, nu analiza psihologică e rezultatul scontat de Liviu Ornea, dar tehnica e apropiată, căci „reflectorii“, personajele care filtrează lumea prin senzaţiile şi gândurile lor, devin „ambasadorii“ în naraţiune ai autorului, iar multiplicarea punctelor de vedere construieşte realitatea.

Că miza nu e psihologică se vede din felul în care privirile rămân mereu la suprafaţă, întretăierea lor lăsând zone neacoperite, interspaţii voit misterioase, care nu explică până la capăt drama personajului principal. De ce se prăbuşeşte interior sexagenarul Paul, intelectual cu fineţuri livreşti, cu o carieră de succes ca fizician şi cu un istoric erotic bogat şi tumultuos? La o primă vedere nici nemulţumirea de sine profesională, nici eşecurile maritale ale lui Paul nu reprezintă o justificare cuprinzătoare. Un posibil răspuns ar fi: „din inconsistenţă spirituală“, un neajuns care nu poate fi mascat nici cu bibliotecile devorate, nici cu înserierea cuceririlor amoroase. Infidel, superficial, oportunist, Paul se umanizează treptat când devine palpabilă tensiunea lăuntrică în care e prins fără ieşire. Acest „raţional sentimental“, cum se autodefineşte, e, evident, subminat de un rău interior, pentru care nu are uneltele de înţelegere şi gestionare: „Tot încerc să pun ordine în viaţa asta a mea, să înţeleg cum am trecut de la un moment la altul, să găsesc o logică, un principiu necesar, doar sunt fizician. Şi nu-mi iese. […] Ori te pomeneşti că nici nu există, pentru că nici nu poate exista, niciun început detectabil, niciun declic, niciun gest/moment/decizie pe care să pot arunca vina şi totul se întâmplă lent, molcom, în cel mai normal şi necesar mod cu putinţă“. La radăcina suferinţei sale stă, am zice, o vocaţie faustică, a împlinirii printr-o dragoste şi un intelect excepţionale, o sete de profunzime, doar că eroul nostru are revelaţia staturii sale comune: „Nimic din ce-am făcut sau atins n-a fost altfel: mărunte iubirile, măruntă ştiinţa pe care am practicat-o“. Iar pe urma acestui raţionament ratarea, ca etichetă pentru ruina lui, devine un termen impropriu: „Am trăit cum am putut şi am făcut exact ce-am fost în stare. Nici mai mult, nici mai puţin. Să ştii că m-am străduit. […] nu m-am ratat şi nu mă ratez, cum credeţi voi. Pentru simplul motiv că n-a fost nimic de ratat“.

Viaţa ca o glumă proastă e o carte cu îmbinările arhitecturale la vedere, personaje şi teme funcţionează simetric, binoame antitetice dau liniile contrapunctice ale poveştii. Paul e cercetător, are succes profesional şi amoros, în timp ce Bogdan, prietenul lui din facultate, rămas un biet profesor, îşi duce viaţa împovărat de rutina interminabilă a meditaţiilor, e un tip şters, însurat c-o femeie de casă, la fel de ştearsă. Cu un ton mai jos şi oarecum caricatural, şi Bogdan trece printr-un proces al chestionării de sine, stârnit de concurenţa cu prietenul bine situat: „asta am cerut şi eu la urma urmei: o şansă, atât, una să fi avut şi eu. N-a fost să fie. Sau dracu’ ştie, oi fi avut-o şi n-am văzut-o, am ratat-o“. Şi galeria feminină stă sub acelaşi mecanism: cele două soţii ale lui Paul sunt două reprezentări opuse, Nadia e artista, care privilegiază intuiţia, emoţia, instinctul, Magda e fiziciana ultrasmart. Alte două colege de liceu ale lui Paul apar tot ca un dublet al contrariilor: Corina, urâta cucernică, Miruna, vampa cu sex-appeal, cu gustul experimentării erotice şi înclinaţii lesbiene. Apoi o întrebare comună leagă în structura cărţii două poveşti disparate, despre nişte triunghiuri amoroase complicate. Emigranta Anca în Germania are relaţii cu un cuplu homosexual, iar mama Magdei trăieşte în comunism, aproape pe faţă, cu doi bărbaţi. Întrebarea e, desigur, a copiilor rezultaţi, care nu ştiu cine le sunt taţii, lucru pe care, de altfel, nu-l cunosc nici mamele.

Pentru o carte în care aproape totul se joacă pe teritoriul dragostei, e ciudat să constaţi, la final, cât de puţină substanţă erotică înglobează. Evident, înţelegem de ce, din cauza limitărilor convenţiei narative. Avem o sumă de discursuri, de oralităţi, iar erosul adânc, inavuabil, scapă formulării colocviale. În schimb, nu lipsesc observaţiile de fineţe despre mecanica insidioasă a cuplului: „Totuşi, cum se poate să iubeşti şi să dispreţuieşti în acelaşi timp? Uite că se poate. Cine ştie dacă nu-i asta singura taină, să izbândeşti, chiar fără efort, să împaci contrariile şi să accepţi scăderile celuilalt? Nu să-i iubeşti cusururile, asta-i o prostie, dar să poţi să le accepţi fără să te doboare“.

Primul divorţ e întors mental pe toate feţele de Paul, Nadia la rându-i îl explică frugal în jurnalul ei. Din exterior ar părea că infidelitatea recurentă a bărbatului e problema, însă cei doi vin cu o explicaţie mai subtilă şi surprinzătoare. Eşecul e pus pe seama unei incompatibilităţi mai adânci, în care se înfruntă firile diferite – analitică, a lui, artistică, a soţiei: „da, raţiunea prevala, nu era nicio îndoială, avea şi ea dreptatea ei. Îl mai acuza şi că, dintr-un egoism abia mascat, nici măcar nu încearcă să se pună în locul ei, să vrea să simtă ce simte ea. Pentru ea, verbele a simţi şi a înţelege erau, de altfel, intim legate. Părea să aştepte de la el exact ce nu putea da. Iar el avea mereu senzaţia că dă examen sau că are de rezolvat exerciţii de tipul „Fill in the blanks with the appripriate term“. Se simţea prost, imbecil, cu mintea uscată, ajungea s-o urască. Dar era o formă de cruzime de care ea nu era deloc conştientă şi pe care nu i-o putea reproşa, pentru că îi era clar că toate acuzele ei izvorau dintr-o suferinţă cât se poate de reală şi adâncă“.

Dacă prim-planul romanului e ocupat de drama ratării, planul secund se deschide spre intimitatea de familie şi mici incizii în ţesutul social. Legăturile sunt puternice, în ciuda turbulenţelor cauzate de opţiunile politice diferite ale părinţilor şi copiilor, privilegiată fiind relaţia mamă – fiu/fiică, în vreme ce taţii sunt absenţi. Şi Paul, şi Magda, şi Corina poartă lungi conversaţii la telefon cu mamele lor, vocile acestora din urmă fiind când complice, când protector-autoritare. Prin cuplul părinţilor Magdei, mama, Rozica Feldman, şi Beni, presupusul tată, Liviu Ornea repune în discuţie problema antisemitismului, fără accente polemice. Pentru personajele sale discriminarea trăită e o rană, o traumă ancestrală, cu efecte palpabile încă. În cotidianul lui Beni, de pildă, se traduce printr-o frică iraţională pentru viitor.

Ce-i reuşeşte bine lui Liviu Ornea în acest roman e sunetul propriu, cu timbrul distinct, recognoscibil. Fără mizerabilism, fără abisalităţi, stilul lui e un amestec de Kundera, Cosaşu şi Roth, în această ordine descrescătoare, cu doze de ironie, autoironie, cu umor pe alocuri şi trimiteri livreşti.