Incluşi

 

Scârbit şi inclus în legi, tac

copleşit de lumi dislocate,

nu mai am glas pentru suma

decepţiilor stocate;

 

înainte n-am avut

obiceiuri atât de proaste,

pe zi ce trece-s tot mai acid,

mi-e tot mai frig sub coaste;

 

şi-s tot mai multe neplăcute

între cele ce se-ntâmplă,

au încărunţit în veghe

şi soldaţii de sub tâmplă;

 

cum n-am mai fost, sarcastic

pretind urgent să mă-nţelegi,

căci tu eşti, Doamne, întâiul

scârbit şi torturat de legi.

 

Capăt

 

Să nu crezi la orice stare pe loc că ai ajuns la capăt.

Doar te-ai oprit pentru o clipă. Să strângi o mână,

să priveşti un chip, să contempli o înserare, să cazi pe gânduri

la ce simţi din interior ori ştii că se întâmplă în depărtare,

să asculţi o melodie ori o rugă;

 

te poate opri în orice clipă

o fantezie la vioară ori o orchestră de certăreţe în piaţă,

un carambol, o expoziţie ori o terasă

de unde simţi venind spre tine aroma ademenitoare

a cafelei proaspăt servite.

Şi alte mii de lucruri, banale ori fanteziste.

 

Orice te poate opri pentru o clipă,

dar nimic din toate acestea nu reprezintă punctul

în care se întrerupe totul, ceea ce eşti nu are capăt,

în orice ipostază eşti continuare.

Chiar şi după momentul de adio de la soare.

 

Ceaţă

 

Aud corbii croncănind în ceaţă,

pe-aproape trece-un câine bleg,

 

e frig şi e necaz în graiuri,

un ton amar pe care-l înţeleg;

 

nimic confuz în bocetul seral,

doar griuri de melancolie

 

şi-n glas de corbi, şi-n ochi de câini,

şi-n toate-o grea stenahorie.

Motiv de groază

În definitiv, şi dacă rămâi pe loc,

necazurile dau de tine la fel de uşor

ca atunci când goneşti în căutarea lor

sau fugi de ele;

 

în noaptea îngustă, un interstiţiu lunar

luminează brusc peisajele imaginaţiei –,

înainte de prăbuşirea în spaimă, cârligele nervilor

pătrund adânc în carne,

 

cu toate ghearele te apucă

o neputinţă care trimite junghiuri în inimă

şi cuţite lungi în gânduri şi adânci presimţiri –

de cele mai multe ori nici nu ştii de ce te temi,

de faptul că eşti viu

ori de gândul că totul e doar o porţie de suferinţă

din întregul neînchipuit de mare,

 

ori că singurul motiv de groază

de care trebuie să ţii seamă

nu se află în afară

şi – orice ai face – nu dispare.

 

Nu chilie de penitenţă,

 

ci parcul de joacă cel mai fantezist e lumea,

pentru mic şi mare, mintos şi dus cu pluta,

e-ngăduit să-ţi joci viaţa cum te vei pricepe,

să faci mici îndreptări la replici şi să tragi foloase

de care crezi că ai nevoie la joaca următoare;

 

e permis să-ţi faci de cap în feluri mirobolante,

înluminat de fantezie te va iubi

şi Dumnezeu ca pe un miel aparte şi se va grăbi

să te-adune de pe drumuri, din praful lumesc,

ca să te strângă cât mai repede în braţe,

 

căci îi iubeşte şi el în mai mare măsură

pe cei ce au şarmul care îi smulge surâsul,

iubirea-i o sminteală ce trece drept bravură

şi-n legea lui mai aspră, ceva mai dură

în ochii celor ce au temerea prea mare

pentru a face din lucrarea iubirii o credinţă –

 

ei cred bolund că sfârşitul copilăririi

e atunci când ai crescut cu trupul mare,

nu ştiu că se pierde numai după ce pe dinăuntru

nu mai ai puritatea, inocenţa copilului

care se joacă în neştire

 

În viaţa asta

 

eu nu voi mai călători în ţara lui Nikos Kazantzakis, nu voi călca pe nisipul pe care a jucat Zorba, nu voi gusta măslinele acelui ţinut fabulos, nu voi privi marea cu ochii mijiţi de iluzia că depărtarea stă pe un trident;

dar şi pe pământul meu mă comport cu convingerea că oricare clipă poate fi capătul vieţii; şi pe pământul meu pot ghici chipul Afroditei în mii de femei, şi pe pământul meu îmi pot imagina că sunt o pasăre smintită care se loveşte cu aripa de cer; astea nu sunt metafore, ci simple lozinci pentru frumuseţe şi fericire într-o viaţă care nu-i decât o belea continuă; nu ştiu dacă moartea o întrerupe, dacă îi schimbă regulile sau e doar decor pentru singurătatea omenească; viaţa nu e nimic fără o inimă plină de sânge, fără o minte în stare să scornească orice ca să-şi apere existenţa şi plăcerea perpetuării, fără credinţa că sufletul omului este adevărul cizelat ca o bijuterie;

în viaţa asta nu voi fi grec; dar nimic nu poate sta în contra gândului că-n alta voi fi fost; de aceea cunosc şi marea, şi mitul pe de rost.