IULIAN BOLDEA, DESENE PE ASFALT

Dan Coman a debutat ca poet cu volumul Anul cârtiţei galbene (2003), urmat de Ghinga (2005), Dicţionarul Mara (2009) şi Insectarul Coman (2017). Se distinge, în aceste cărţi, o lirică a crispării ontologice, dar şi a confesiunii din care nu este absentă o retorică a cotidianului anodin sau a evocării demitizante a biograficului: „mama şi tata fratele mai mic străinii şi prietenii înconjurîndu-mă şi cîntînd/ şi cîrtiţa galbenă împingînd cu botul său umed/ buzele mele înspre feţele destinse./ e vremea, se pare:/ suflu cu putere înspre lumînări şi din gură îmi iese urletul/ cîteva picături de sînge adeveresc ceea ce bănuiam încă de mult:/ mărimea lui este peste puterile gurii mele“. Tulburătoare este, în aceste versuri, scenografia maladivului, prin care fiziologicul e transpus în dicţiune a bolii, în spectacol al ecorşeului şi al traumei: „sînt acum lipsit de forţă dar încă aş putea înnegri laptele din plămîni/ cu un singur sughiţ./ seara cînd mă întind pentru cîteva ceasuri/ splina îmi explodează sub formă de artificii/ iar iepurele vietnamez îmi încalecă inima […] // noapte de noapte şase limbi de pisică lovind deodată laptele inimii/ şi noapte de noapte mîinile mele apucîndu-se de tăblia patului şi scuturînd./ nu o febră peste măsură ci această prezenţă străină/ izbită din plin de o prezenţă şi mai străină/ iar în locul sîngelui o spumă galbenă mai subţire decît aerul…“. Sedus de revelaţiile suferinţei şi de promisiunile absenţei, Dan Coman îşi asumă cu ardoare metodică un rol, poemele lui fiind, în fond, scenarii concentrate de dramatism în care corporalitatea şi nimicul reduc rostirea la intensitatea atracţiei către „punctul fix al lumii rotitoare“. Uneori postura excepţiei, a singularităţii exprimă nevoia unei concentrări asupra sinelui a fiinţei aflate în căutarea unei identităţi pierdute, bântuite de presimţiri ale dispariţiei: „fac parte dintre cei aleşi. moartea mă bîntuie iar ţinuta mea este exemplară./ stau nemişcat şi admir fără suflare fiecare boală cu adevărat de neoprit./ şi deşi nu trebuie dintre toate bolile o aleg pe a mea./ nimeni nu ştie dar dintre umbre azi/ dimineaţă s-a ridicat o parte a soarelui/ şi mi‑a luminat mîinile./ sînt acum cele mai multe părţi ale corpului fără folos./ şi o linişte care nu-mi dă pace o clipă…“. Apogeul biografismului se înregistrează în Insectarul Coman, carte e al gesturilor şi a orelor, într-un cotidian anodin fisurat de insinuările melancoliei, în care certitudini, regrete şi nostalgii se întrepătrund cu transparenţa întrebărilor esenţiale („şi acum ce rămîne?/ o casă? copii? întoarcerea feţei către Domnul?/ durerea lovind întruna încheieturile pînă cînd o să strălucim?/ n-o să rămînă nimic“).

În proză, Dan Coman urmează exemplul altor poeţi de azi care au deplasat meandrele ficţiunii în spaţiul epicului (Dora Pavel, Nichita Danilov, O. Nimigean, Ioana Nicolaie, Adela Greceanu, Dan Sociu, Marin Mălaicu-Hondrari etc.). Cărţile de proză ale lui Dan Coman, Irezistibil (2010), Parohia (2012), Căsnicie (2015) şi aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (2019) s-au bucurat de succes, de premii şi de traduceri. Irezistibil e o carte ce stă sub semnul autoficţiunii, prin povestea narată la persoana întâi a poetului D Great, în care rememorări şi decupaje ale cotidianului favorizează ilustrarea unor teme recurente (identitate, literatură, prietenie, disoluţie ontică) într-un echilibru fragil între eroizare şi deriziune, între burlesc şi absurd, între mistificare şi minimalism, între narcisism şi luciditate casantă. În romanul aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată confluenţele liric-epic sunt mai pregnante, dinamica naraţiunii purtând amprenta lirismului, cele două moduri de a scrie fiind manevrate cu dexteritate de autorul-regizor al textului. Prozatorul este, de altfel, un adept al fragmentarismului şi al clivajului scriiturii în alternanţa subiectivitate-obiectivitate, mărturie a dimensiunii rizomatice a textului literar, situat între omogenitate şi eterogenitate, între oglindire şi irealitate, fapt ce conferă credibilitate iluziei şi transformă certitudinea în seducţie a inexplicabilului.

Cele nouăsprezece povestiri din volumul Ce preferi (Polirom, 2022) redau un sentiment acut al fragilităţii existenţei, vorbind cititorilor despre momentele de criză ale unei familii, despre fascinaţia iubirii ca atracţie fizică şi afinitate, despre comunicarea ca impediment existenţial, despre soluţiile şi disoluţiile corporalităţii (instinct, vulnerabilitate, dorinţă, raţiune), într-o incursiune epică în care „realitatea stă tot timpul la pândă“, iar adevărul „vine de la corp“, în tuşe senzuale şi melancolice ale ficţionalului ce explorează limitele dintre o „sensibilitate debordantă“ şi o „luciditate iluzorie“. Titlurile povestirilor au o încărcătură simbolic-parabolică şi o coloratură lirică (Ploaie şi vin, Aerul proaspăt al verii, Desen pe asfalt, Fiecare cu viaţa lui, Ode tu my family, Grădina cu flori, Vestea etc.). Facem, însă, precizarea că, în aceste povestiri, personajele îşi conservă coerenţa în măsura în care exprimă dependenţa faţă de ceilalţi, identitatea lor fluctuantă fiind în siajul unei alterităţi iluzorii, prezentă sau absentă, de unde derivă, de fapt, vectorii unor existenţe dilematice, marcate de melancolie sau resemnare, de refugiul în iluzie sau de solitudine şi în care întunericul, presimţirea neantului, iubirea sau insomnia („poate aşa arată dragostea: o propoziţie care nu te lasă să dormi“) reprezintă forme ale absenţei şi ale retranşării fiinţelor în propriul sine. Spaţiul desemnat în aceste naraţiuni este unul fantomatic, cu alternanţe de concret şi oniric, cu prezenţa unor stări afective aluvionare ce transformă textul într-un dialog permanent între realitate şi metarealitate, între cotidian şi proiecţia sa într-o interioritate vulnerabilă şi dezarticulată.

Prozatorul valorifică, şi în acest volum, tehnica fragmentarului şi a discontinuităţii, prin care între parte (povestirea ca individualitate narativă) şi întreg (volumul ca ansamblu epic) se stabileşte o consonanţă tematică şi stilistică, scenele, întâmplările şi personajele relevând incursiuni atente în tectonica existenţei. Ochiul naratorului înregistrează cele mai mici fisuri în ordinea lumii şi în destinul eroilor, dincolo de nelinişti, de iluzii ce se desluşesc gradat, ca într-un joc de oglinzi în care lumea e răsturnată, mintea însăşi funcţionând aici „doar pentru propria sa plăcere“, ca aşteptare şi amânare, într-un scenariu al ludicului prin care personajele stau sub semnul posibilului, al întâlnirilor dilematice, al eşecului şi destrămării. Realitatea de acum este aşadar asociată unei realităţi a trecutului, perspectiva temporalităţii relativizând unghiuri şi nuanţe, într-o scriitură contrapunctică, în care golurile şi plinurile se intersectează cu singurătăţi şi neputinţe, cu vinovăţii şi traume nesfârşite. Povestirile sunt, astfel, fotografii narative ale unor destine triste, proiecţii iluzorii („un fel de proiecţii – spectaculoase, e-adevărat, dar tot nişte iluzii“), chiar dacă „există riscul să începem plimbarea într-o carte şi să sfârşim (totuşi), în realitate“. Trama este, aici, din specia anodinului, reflectând monotonii şi plecări, solitudini şi suferinţe, agresiuni şi indiferenţe, conversaţii şi senzaţii intermitente, imagini distorsionate ale unei lumi alcătuite din concreteţe şi iluzie, din substanţa ambiguă a visului şi din inerţiile cotidianului. Recurente sunt scenele întâlnirilor erotice (Ploaie şi vin, Vestea, Cont pe facebook), în care luminile şi umbrele însoţesc avatarurile corporalităţii, sau convergenţele dintre fantasme şi realitate, dintre clipa evanescentă şi efortul memoriei de a o recupera ca formă a bucuriei şi libertăţii fiinţei (Bucuria, Fericire şi Gersa, Bureţi şi Până când moartea ne va despărţi). În naraţiunile Aerul proaspăt al verii, Fiecare cu viaţa lui şi Ode to my family, epicul e dinamizat de jocul destinelor marcate de povara solitudinii, cu personaje ce stau sub semnul disimulării, al camuflajului, dar şi sub spectrul imposibilităţii de a se confesa, mărturisirea fiind percepută ca formă posibilă de vulnerabilizare a fiinţei. E reprezentată aici o lume banală şi dramatică, în care speranţa este incertă, sentimentul solidarităţii pare impropriu, iar lucrurile, fluide şi inconsistente, au rolul şi aspectul unor fantasme. Proza lui Dan Coman ilustrează jocul aparenţelor devoratoare şi al alterităţii alienate, prin care visul şi credinţa, iubirea şi ura, anarhia simţurilor şi miracolul gândirii, timpul, ura, uitarea sau singurătatea se întâlnesc în construcţii epice credibile, autentice, exemplare.