(25 februarie 1923 – 12 noiembrie 1984)
„Eta Boeriu a apărut tîrziu, în superba-i rostire dionisiacă, şi a plecat teribil de devreme“
Ştefan Aug. Doinaş
Fiecare
în racla lui fierbinte
din colţ în colţ
pentru viaţa noastră cea de toate zilele
pentru moartea noastră cea de toate clipele
cu tipsiile-întinse din raclă
pe una se-aşază din zbor numai păsări
pe alta merinde
doar racla e-aceeaşi fierbinte
cîte una de cap fiecare
şi-n jur sînt toate pereche.
Cerul pereche cu marea
frunza pereche cu floarea
noaptea pereche cu luna
valul pereche cu spuma
vîntul pereche cu norul
visul pereche cu zborul
unda pereche cu apa
ochiul pereche cu pleoapa
toate-şi răspund se-mpreună
noi singuri în racle noi veche
arsură în carnea pămîntului singuri
şi-n jur sînt toate pereche.
Sînt inima acestei negre ape:
un nimb de umbre purpurii mă strînge,
un cer de păsări îmi apasă pieptul
golindu-mă de valuri ca de sînge.
Îmi pierd pe rînd bătăile rotunde
pulsînd sclipiri în cercuri tot mai rare.
Vîrtejul beznei, pîlnia mă suge,
inima apei şi mai neagră moare.
Se bucură de ultima bătaie
la malul umed alintat de hulă,
la malul proaspăt, puii lungi de trestii
şi larvele subţiri de libelulă.
Era văzută de departe-n noapte
ca alte nopţi; dar şuierînd prin beznă
cădeau pe caldarîm stelele coapte
şi mustul lor mi se lipea de glesnă
fără să ştiu. Un vînt cu gust de struguri
prin gene mi se-mpleticea şi oarbă
să calc m-ademenea cu vicleşuguri
pe stele ca pe-un strat pufos de iarbă
fără să ştiu. Un brîu de dulci himere,
sub sîni purtat mereu la cingătoare,
mă subţia în dorul lung de miere
şi mă-nălţa, smintită lumînare,
să ard în vînt hrănită cu momele
şi să mă mistui noapte după noapte,
fără să ştiu că se ruga la stele
culeasă-n preajmă calea mea de lapte.