MARTA PETREU, SURSA TRAUMATICĂ A CONCEPTELOR

Ştefan Aug. Doinaş către Radu Stanca

Publicăm, din nou, trei scrisori ale lui Ştefan Aug. Doinaş către Radu Stanca, datînd din anul, de pomină, căci al alegerilor parlamentare falsificate de comunişti, 1946. Scrisorile au fost trimise din Cluj şi din Caporal Alexa, localitatea natală a lui Doinaş, şi sînt prilejuite de faptul că, după revenirea la Cluj a Universităţii (refugiată pe durata războiului, din cauza cedării Ardealului, la Sibiu), Radu Stanca a rămas la Sibiu, în vreme ce membrii Cercului au venit cu Universitatea în oraşul ei de baştină.

La fel ca epistolele anterioare ale lui Doinaş către şeful Cercului Literar, şi acestea sînt de mare interes pentru istoria literară a Cercului şi a cerchiştilor. Ele arată, din nou, atracţia gravitaţională naturală pe care o deţine Radu Stanca asupra cerchiştilor: rămas la Sibiu – pentru că era bolnav şi avea nevoie să fie îngrijit de familia sa, apoi, pentru că îşi pierduse postul de asistent al lui Liviu Rusu, iar la Sibiu avea un post în teatrul local – tînărul scriitor a fost în continuare resimţit şi recunoscut de membrii Cercului drept ceea ce era: şeful grupării. De fapt chiar mai mult: nucleul acesteia. „Nu vii la Cluj? Ei bine, iată vestea cea mai rea, după părerea mea“, se lamentează Doinaş cînd află de proiectul lui Stanca de a se muta la Bucureşti; e o veste frustrantă deoarece Stanca, şi numai el, poate îndrepta „fireştile oscilaţii“ ale cerchiştilor, aşa că, pentru asta şi pentru multe alte motive, „e nevoie de prezenţa ta“, pledează patetic Doinaş (scrisoarea din 23 aug. – 2 sept. 1946). Peste cîteva luni, reia: „Cred că activitatea bachică şi erotică, din Cluj, a Cercului se datoreşte şi lipsei tale: echilibrul interior a fost deranjat şi rămîne pînă ce vei apărea aici. Episodul, cu ecou prelungit, Nego-Enescu cred că ar fi fost mult retuşat dacă ai fi fost aici“ (Doinaş către Stanca, Cluj, 16 februarie 1947, în Apostrof, nr. 5, 2022).

Sub observaţia factuală a lui Doinaş se ascunde o intuiţie abisală de natură mitică, exact ca în legenda Graalului: Amfortas, Rege-Pescar (cum precizează Eliade în analiza mitului) şi conducător al unui ordin cavaleresc şi religios care slujeşte în castitate Graalul, este bolnav, fapt ce strică şi echilibrul lumii, şi pe acela al ordinului său. În „ordinului cavaleresc al Cercului“, îmi vine să zic, absenţa lui Stanca, bolnav la Sibiu şi Păltiniş, face ca echilibrul dintre cerchişti să „oscileze“, să fie „deranjat“, iar „cavalerii“-cerchişti se dedau la „activitate bachică şi erotică“ excesivă şi la nesăbuite conflicte (unul, grav, între Negoiţescu şi Enescu). Cu intuiţia lui inconştientă, Doinaş (care nu pare să fi cunoscut încă mitul, nici Parsifal-ul lui Wagner, şi care abia mai tîrziu a scris un poem despre Parsifal) formulează nu numai cauza ultimă a dezechilibrelor din Cerc (absenţa lui Radu, a „Regelui“-bolnav), ci şi remediul, de asemenea mitic: pentru ca lumea lor să revină la normal, Stanca trebuie să revină în mijlocul confreriei cerchiste; un „leac“ asemănător cu acela din povestea Graalului, în care ordinului cavaleresc-călugăresc şi lumea însăşi îşi recîştigă sănătatea ca urmare a vindecării lui Amfortas (aceasta, datorată lui Parsifal, care, prin puritatea şi eroismul lui, a şters vina, şi prin asta a închis rana fizică a Regelui Amfortas).

În scrisorile sale, Doinaş – pe care, pe măsură ce le descifrez, încep să le consider la fel de importante ca acelea dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca din tulburătorul Roman epistolar – încearcă să îl capteze pe destinatarul său. Pe de o parte, încearcă să îl distreze – şi-atunci narează, cu o vervă nu lipsită de ferocitate, în fraze foarte bine strunite şi doldora de aluzii culte, peripeţiile cerchiştilor. Pe de altă parte, încearcă să îl impresioneze, expunîndu-i detaliat proiectele proprii, mai ales acela de creştere personală. Iar în al treilea rînd, încearcă să se afirme şi să fie recunoscut de Stanca drept egal, aşa că, prin observaţii critice în care îl taxează pe destinatar pentru realele ori presupusele lui slăbiciuni ori scăderi, încearcă cumva să îl micşoreze. Pentru această a treia intenţie pledează şi faptul că, în tabloul rangurilor cerchiste numite după cărţile de joc, ranguri stabilite de Negoiţescu, Regman şi Doinaş într-o „şedinţă secretă“ în care au dat „o lovitură de stat în «Cerc»“, cei trei „complotişti“ s-au autointitulat „Aşi“, recunoscîndu-l însă şi pe Stanca, în absenţa acestuia, tot „As“ – de treflă (v. Doinaş către Radu Stanca, Cluj, 3 martie 1946, în Apostrof, nr. 10, 2022). Această dorinţă a lui Doinaş de a-l trata pe Radu ca pe un egal şi deci de-a fi recunoscut de acesta drept egalul său este perceptibilă şi în scrisorile pe care le publicăm acum: de pildă, el îi prezice lui Radu că, după ce acesta a citit Meister Eckhart şi Toma din Aquino, o să ajungă să îi valorifice exact aşa cum Negoiţescu, după ce l-a citit pe Kant, a fost în stare să-l comenteze doar prin exclamaţia preţioasă însă cam fără sens: „Kant – ce savoare indicibilă“. Cu alte cuvinte, epistolierul îl persuadează pe destinatar că acesta din urmă este, totuşi, o leacă mai mic decît s-ar putea crede şi că, la urma urmelor, nici el, Doinaş, nu e chiar un nimeni, ci sînt: egali.

Scrisorile pe care le-am publicat şi continuăm să le publicăm sînt importante nu numai pentru descifrarea relaţiilor, complicate, dintre membrii Cercului, ci şi (sau: mai ales) pentru evaluarea şi evoluţia concepţiei lor despre creaţie. Se ştie că, după Manifestul lor (13 mai 1943), ei au fost acuzaţi de estetism. Am arătat în altă parte (în „Blaga şi Cercul Literar“, din volumul Blaga, între legionari şi comunişti, Polirom, 2021) că acuzaţia de estetism a fost relativ gratuită, o etichetă ideologică lipită tendenţios de jurnalişti de extremă dreaptă pe Cerc şi cerchişti, în condiţiile Războiului al Doilea Mondial, şi apoi reluată dogmatic-acuzator de extrema stîngă comunistă, în condiţiile totalitarismului comunist din România.

Am mai arătat şi că a fost degrabă dezminţită de evoluţia ulterioară a doctrinei estetice cerchiste; căci, sub influenţa lui Victor Iancu – acesta la rîndul lui influenţat de ideile esteticianului german Al. Pfänder – ideile cerchiştilor au evoluat de la declaratul ideal „pur estetic“ la idealul complexităţii axiologice a obiectului de artă, dar sub condiţia obligativităţii valorii estetice. La fel, am reconstituit paşii acestei evoluţii, de la „pur estetic“, la „furajul axiologic“ complex (Radu Stanca), „furaj“ rebotezat mai apoi în mod entuziast de către Negoiţescu drept „euphorionism“. Şi „euphorionism“ i-a rămas denumirea.

Ei bine, viaţa bate nu numai filmul, cum se spune, ci bate şi textul. Mai precis: bate istoria conceptelor reconstituită din prea puţine texte sau numai din texte. Nu aveam, în momentul cînd am scris respectivul studiu, scrisorile lui Doinaş. Acum, cu ele în faţă, constat importanţa factorului biografic în evoluţia conceptuală a doctrinei estetice cerchiste. Concret, în cazul de faţă am constatat importanţa factorului biografic şi traumatic în abandonarea de către Doinaş a tinerescului său/ lor „estetism“ de la început, atîta cît a fost acesta la lansarea Manifestului, şi evoluţia sa înspre un univers axiologic complex, în care valoarea morală are un rol esenţial.

Să vedem faptele.

În scrisoarea sa din 29 iulie 1946, publicată în acest „Dosar“, Doinaş îşi declară, detaliat, lecturile proprii, altele decît cele… recomandate, se pare că foarte (prea) autoritar, de I. Negoiţescu. Înţelegem că acesta din urmă, în absenţa lui Radu Stanca, îşi luase foarte (prea) în serios rolul de mentor. Or, ca fost medicinist şi ca student la Filosofie, Doinaş citeşte şi studiază nu ceea ce îi recomandă „mentorul“, ci exact ceea ce simte el nevoia: Malebranche, Spinoza, Leibniz, Descartes ori Brunschvicg, concentrîndu-se pe „filosofia lor matematică“. Întreţesute în frazele scrisorii, găsim motivele lui. Scrisoarea arată intenţia tînărului intelectual de a se contrui el pe sine însuşi, cam aşa cum, după ştiinţa mea, în cultura română s-au contruit pe ei înşişi prin disciplinate şi severe studii Titu Maiorescu (o, orarul lui zilnic şi pedant de învăţare!), Blaga (cu studiile lui metodice din ştiinţele contemporane, luate la rînd!) ori chiar Cioran (care le declara părinţilor că, la Paris, simte că devine în fiecare zi mai mult). Doinaş a avut intenţia şi voinţa de a se construi el pe sine, şi nu s-a sfiit s-o facă utilizînd ştiinţa şi filosofia de factură raţionalistă. El era conştient şi convins că filosofia, al cărei absolvent urma să fie în 1948, i-a deschis, ca filosofie, posibilitatea de a pătrunde în orice univers teoretic, inclusiv în acela al matematicii. Argumentarea lui Doinaş este nu numai o pledoarie pro domo, ci şi o superbă apologie a filosofiei şi a virtuţilor ei de-a deschide orice uşi. Scrisoarea aceasta este un simptom al procesului de individuare prin care trece tînărul Doinaş; iar peste ceva vreme (în dramatica scrisoare din 28 ianuarie 1947, vezi Apostrof, nr. 5 din 2022), continuînd această, totuşi, foarte ciudată discuţie cerchistă despre ce anume citeşte sau nu citeşte Doinaş, acesta trînteşte pur şi simplu de pămînt idealul „pur estetic“ şi orice posibil „estetism“ şi îşi declară, respectiv asumă, un alt ideal: „Vreau să devin un om moral“.

Între cele două date şi scrisori (iulie 1946, ianuarie 1947), Doinaş trecuse printr-o traumă, printr-o culpă morală: s-a înscris, în toamna anului 1946, la sfatul lui I. Negoiţescu (care spera să obţină în felul acesta bani pentru o revistă cerchistă, botezată în avans „Euphorion“), în Partidul Comunist; vezi şi Ion Vartic, „Lovitura de stat de la Cercul Literar şi urmările sale“, Apostrof, nr. 12, 2020. Gestul acesta a fost făcut, admite Doinaş însuşi, cu o anumită lejeritate; iar azi, cînd trăim în pluripartidism, iar oamenii politici şi cei obişnuiţi navetează dezinvolt, exact ca în perioada interbelică, de la un partid la altul, putem înţelege (a înţelege nu înseamnă a aproba, ci numai a putea reface în minte posibilele etape ale unui gest, motivele lui interioare etc.) mai uşor faptul că cerchiştii, ignoranţi într-ale totalitarismului comunist, s-au înscris la comunişti cu uşurătate şi cam fără să îşi dea seama ce fac, epoca însăşi fiind la maximum confuză. Despre acest episod din istoria Cercului există indicii încă din ediţia întîi, din 1978, a volumului I. Negoiţescu, Radu Stanca, Un roman epistolar, apoi informaţii explicite în ediţia din 2021, făcută de Ion Vartic şi Ioan Cristescu la Muzeul Literaturii, respectiv în reeditarea acestui volum, apărută la Polirom în toamna anului 2022. Ştim de asemenea, din studiul mai sus citat al lui Ion Vartic, faptul că Radu Stanca a sancţionat instantaneu „superbul act cerchist“ de intrare la comunişti şi că, la sfîrşitul lui decembrie 1946, l-a împiedicat pe I. Negoiţescu să ajungă la Bucureşti, unde ar fi urmat să obţină aprobarea şi subvenţia pentru o revistă (dar nu pentru visata revistă „Euphorion“, ci pentru o publicaţie de partid cu cîteva pagini literare făcute de cîţiva cerchişti).

În dramatica epistolă din 28 ianuarie 1947, Doinaş îşi reconstituie intrarea la comunişti şi reacţia psihică la acest fapt, adică ruşinea: „Mi-i ruşine să spun ce-am făcut“. Apoi din nou: „Tatălui meu, care e un om practic şi nu iubeşte eroismele gratuite, şi deci nu-mi pretinde a fi martir, pentru că nu înţelege iubirea pentru o idee – mi-a fost ruşine să-i spun ce-am făcut“ (28 ianuarie 1947, scrisoare publicată în Apostrof, nr. 5 din 2022). Mai clară asumare şi autosancţionare a unei greşeli morale decît ruşirea eu nu cunosc – decît sinuciderea. Simultan cu ruşinea faţă de cunoscuţi, faţă de sine însuşi şi faţă de tatăl său, deci simultan cu trăirea şi asumarea culpei, Doinaş trăieşte şi reacţia psihică, una tipică (deoarece apare la toţi cei care se lasă ispitiţi de ceva sau de cineva şi fac o faptă imorală), de supărare pe ispititor. În autoanaliza psihologică pe care şi-o face în scrisorile către Radu, Doinaş îşi mărturiseşte pe larg aversiunea faţă de „ispititorul“ său: „Liliala, persoană a lui Nego, mi-a devenit nesuferită, pentru că o inconştientă şi automată purgaţie egoistă a încărcat-o pe ea cu toate responsabilităţile actului meu; de câte ori dau mâna cu Nego am impresia că ating un manechin care poartă stigmatele infecte, vărsătura rebelă, pe care stomacul meu moral (sau politic?!) a eliminat-o cu furie. Niciodată nu am însoţit decât cu simpatie (fie chiar voit superioară) gafele lui Nego în materie de oameni; acum însă, simt nevoia de a deveni brutal, de a mă descărca de o forţă nedemnă pe care o simt acumulată în braţul care a iscălit, şi care mă doare ca o coptură“ (Cluj, 28 ianuarie 1947).

Apoi, în mod simptomatic, se referă din nou la incidentul din Cerc prilejuit de lecturile sale de rebel: „Ai văzut că cenzura aplicată de Nego, cu prilejul acelei faimoase lecturi de filosofia matematicilor pe care am făcut-o, m-a enervat; am fost foarte contrariat că mi se pretindea să citesc un lucru şi nu altul, atunci când gimnastica minţii era aceeaşi; (dacă nu mai salutară în primul caz decât în al doilea!); tu ai găsit pledoaria mea de apărare nefondată, şi, discret, ai tăcut; Nego însă m-a bătut la cap. Ca un bun prieten, mai tânăr, am concedat că pot greşi, şi atunci, l-am schimbat pe Léon Brunschvicg, care-mi vorbea despre Descartes, Leibniz, Spinoza, Kant – cu Albert Béguin, care-mi vorbea despre Novalis, Nerval, Jean Paul, Tieck etc. Urmarea? M-am plictisit îngrozitor şi mi-a fost imposibil să termin cartea: toate lucrurile cuprinse acolo nu mă interesau absolut deloc, toată sforăiala franţuzului acela mă enerva, ca o streaşină care picură uniform în acelaşi loc şi plescăieşte; n-aveam, domnule, ce să-nvăţ din cartea aceea, şi nu găseam nimic ce să gust. Din toată cartea nu mă alegeam cu nimic, decât ca formă concretă, anticipată şi degenerată, a unor lucruri pe care le-aş putea scrie şi eu, azi sau mâine“ (scrisoarea din 28 ianuarie 1947, în Apostrof, nr. 5, 2020).

În pasul următor, ca o încoronare a conflictului său interior, îi mărturiseşte lui Radu Stanca răsturnarea ierarhiei valorilor sale de pînă atunci, concret: îndepărtarea sa accelerată de estetismul, atîta cît mai exista încă, al Cercului: „toate perspectivele estetizante, care tind să transforme orice act al vieţii în experienţă literară (sau, în caz contrar, să-l împroaşte cu ridicul!) mă agasează, şi-mi stau ca un cârnat la stomac“; şi: „Sunt de acord că niciodată n-au lipsit din Cerc, pe faţă sau subteran, consideraţiile morale, că niciodată nu ne-am dedat la libertinaj. Dar de data aceasta, la mine, e vorba de altceva. Până azi, valorile morale alimentau, pigmentau preocupările şi, să zicem, realizările noastre, dându-le o semnificaţie, de ordinul al doilea, pe plan de umanitate. Acum, însă, la mine, e vorba de o cu totul altă ierarhie lăuntrică. M-am trezit brusc că valorile pe care le ştiam în subsidiarul celor estetice, eliberându-se de vasalitate, au devenit suverane. Întreaga mea afectivitate, legată cândva de problematica atelierului literar, o văd azi orientată altfel“, căci: „Vreau să devin un om moral!“ (scrisoarea din 28 ianuarie 1947, Apostrof, nr. 5, 2020).

Autoanaliza pe care şi-o face Doinaş, luîndu-l pe Radu Stanca drept confesor şi terapeut, şi care continuă şi în alte epistole, este fascinată. Ea interesează din punct de vedere literar-estetic şi filosofic, deoarece ne arată cum sînt alimentate conceptele şi cum se formează convingerile: nu numai din cultură, ci şi din trăire – în cazul de faţă, din trăirea (suferinţa) morală, adică din „păcat“. Ceea ce ne aduce aminte că eticul are de-a face cu binele şi răul, şi că, ontologic sau antropologic vorbind, Adam şi Eva au ajuns la cunoaşterea binelui şi răului numai după ce, prin neascultare, au greşit sau „au căzut în păcat“, depinde cum vrem să formulăm. La fel, scrisorile lui Doinaş către Stanca (poate există undeva şi scrisorile de răspuns ale lui Radu Stanca!) şi autoanaliza lui interesează (şi mă interesează) din punctul de vedere al lui Doinaş însuşi: un mare scriitor, care, la fel ca orice fiinţă umană, are nevoie de a fi privit cu dreptate.

23 ianuarie 2023