Szőcs Petra s-a născut în 1981, la Cluj. Este poetă şi regizor de film. A studiat la Academia de Film şi Teatru din Budapesta. A debutat cu volumul Kétvízköz (Între două ape), 2013. A publicat trei volume de poezie, cel mai recent fiind A gonosz falu legszebb lakói (Cei mai frumoşi locuitori ai satului celor înrăiţi), 2022.

 

Whishful thinking

 

„Numai că mie nu-mi place natura“

(Céline)

 

Există un munte numit Vutang.

Din coasta lui izvorăşte un râu, în apele sale înoată ţestoase.

Au figuri de şarpe şi ochii întorşi spre înlăuntru.

În rest sunt ca toate celelalte ţestoase.

Dacă le porţi în buzunar, nu vei asurzi niciodată.

 

Există un munte numit Omei.

Pe versantul nordic cresc trandafiri şi frezii.

Acolo trăieşte un animal numit boyi, arată ca o oaie normală,

dar are patru urechi şi ochii aşezaţi pe spate.

Dacă îl ţii lângă tine, nu-ţi dă târcoale teama.

 

Există un munte numit Longhu.

Între tufişurile sale trăieşte un animal bizar, iufu.

E ca o maimuţă, cu diferenţa că are modele pe braţe şi latră.

Arată ca o pungă şi emite lumină roşie.

Cine-l mănâncă trăieşte o mie de ani.

 

Unchiului mei i s-a amputat un picior,

dar nimeni nu îndrăzneşte să-l numească olog,

ci mai degrabă un om cu trei membre.

Goneşte nebuneşte pe autostradă cu două nări şi patru-cinci ochi.

Conduce bine, spunem noi, însă trecem sub tăcere

că are cutie de viteze automată.

 

Adio (Bucsú)

 

Mă face să-mi clănţănesc puternic dinţii;

în vagonul de dormit, mă prinde pe după cap,

alunecă pe podea de parcă l-ar trage curentul,

apoi merge îndărăt şi rosteşte cuvintele inversat,

mă iubeşte necurmat şi mă iartă mereu.

Dar la trezie nu se uită la mine,

la poştă trece tăcut pe lângă mine.

 

Tace ani la rând,

apoi îmi împărtăşeşte toate secretele sale:

cum trebuie să scrii pe fildeş,

cum să priveşti acul de cusut printr-un diamant,

cum să lecuieşti mâini degerate cu apă de plumb,

cum să repari peretele coşcovit.

 

În timpul epidemiei se întoarce în Ardeal şi aprinde casa mamei sale.

Udă indigotierul înflorit şi uită trandafirul,

şuieră în chip de adio.

Albastrul e etern, roşul e doar o clipită.

 

Plimbare pe Rin (Rajnai séta)

 

Înregistram glasurile primăverii cu dictafonul,

Gergø şi eu.

Pomii încă nu-şi desfăceau mugurii,

nu ne aşteptam la nimic. Păsările tăceau.

O familie germană urla în jurul unui rug.

Înregistrăm glasurile primăverii,

am făcut o tentativă de apropiere.

Se certau între ei, nu ne-au băgat în seamă.

Mama împotriva tatălui, fiul împotriva mamei,

am spus noi cu înţelegere.

Fiul împotriva fiului,

unchiul împotriva unchiului.

S-a făcut linişte şi am rămas noi doi pe malul apei.

S-a stins şi focul, iarba călcată în picioare

nu mai strălucea. Am înregistrat câteva

sunete, dar cel mai mult m-am bucurat

că ne-am întors acasă cu acelaşi taxi, împreună.

 

Cineastul amator (Az amatørfilmes)

 

de-a lungul lungilor decenii

în beneficiul familiei

spre bucuria tuturor

hotărând ca un înger păzitor

starea de spirit a comunităţii

cu duzini de filme

 

fellini, antonioni, jancsó

a turnat mereu acelaşi film

dar el s-a înnoit a ţinut pasul

lăudabil şi multilateral

accesibil

ţine la peisaj

s-a mişcat liber între limitele artei

a exercitat influenţă

nu s-a făcut industriaş

nici moşneag

a luat lumea în piept

cu esenţa sticla caracterul oţelul

a rămas fidel

 

Anna

 

Bem lămâiţă pe balcon,

ea face şniţel în bucătărie,

se spune că e comodă,

 

şi totuşi, ea are grijă de fiecare,

în bucătărie ţine trei fire de bambus,

se leagă cumva de personalitatea ei,

 

sunt de foarte multă vreme acolo.

De ea nu are nimeni grijă,

unica ei fată s-a supărat pentru ceva.

 

Într-adevăr, încurca epoca cu napoca.

 

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko