În marginea poemului

 

Cu simple cuvinte, zice poetul,

S-ar ridica uşor o casă.

 

Dar nu orice casă:

 

O casă fără ferestre, fără-acoperiş,

O casă cu mari spărturi.

 

Ca lumina

Şi zgomotele de-afară să poată astfel să intre în ea,

 

Ca ploaia să poată cădea înăuntru

Şi toate etajele şi gândurile casei să umple.

 

Ar fi, zice el, o casă spartă.

 

Şi uneori îmi spun că poetul are dreptate:

Ar fi de ajuns un nimic, un mărunt nimic,

Ca să iasă o casă totuşi din poemul pe care-l scriu acum.

 

*

 

Cineva

 

Se-apropie deodată de casa mea, de albinele mele

Şi de poemul pe care de bine de rău încerc să-l scriu.

 

Şi-acest cineva îşi imaginează, Dumnezeu ştie de ce,

Că va ajunge poate în miezul poemului,

 

Că o să-l simtă şi-n mâini o să-l ia,

 

Că va-nţelege-n sfârşit

Din ce e făcut un poem,

Chiar de nu intuieşte prea bine oricând despre ce este vorba.

 

Dar

În realitate un măr verde ţine în mâini.

 

Da,

E de fapt acel lucru mărunt

Pe care-l imaginase că e un poem,

 

Un măr,

Un merişor ce-abia se poate mânca.

 

*

 

Fântâna,

 

Care de trei ori prin dreapta se-nconjoară

Şi de trei ori prin stânga,

 

I-o fântână pierdută.

 

Pierdută-n sete,

Pierdută-n osteneală,

Pierdută-n foşnet de pajişte întinsă.

 

Pierdută şi-n poemul meu,

Mai spune poetul, pe marginea realităţii aplecat,

Pe marginea vidului,

Pe marginea lui-însuşi.

 

*

Lui António Ramos Rosa

 

Vorbeşti ca un fin cunoscător de cal

Şi de întunecata frumuseţe-a unui cal.

 

Zici că ea îţi intră-n casă

Dar că el nu poate să străbată nici casă

Nici aer şi nici măcar poemul tău.

Altă dată, vorbeşti de-o albină

Că din inimă culege la fel de bine

Mânia şi lacrima zeilor.

 

Mai zici că poetul nu-i nimic altceva

Decât o mare spărtură ori un sac gol.

 

Spui atâtea lucruri drepte

Că mă-ntreb ce trebuie să fac acum

Cu-acest poem totuşi început.

 

*

 

Să scrii un poem,

E poate să risipeşti oriunde pe câmp

Pietre, roze albe, roze roşii,

Singurătate şi chiar mânie.

 

Poate-i s-aşezi un munte

Pe-acoperişul unei case

 

Şi poate muntele să îl ascunzi în ceaşca de cafea

Poate chiar într-un degetar.

 

Poate-i să urci în cârca unei albine

Ori să lucrezi cu furnicile.

 

Să scrii un poem,

Poate-i chiar toate astea laolaltă,

 

Doar dacă lucrurile nu-s încă şi mai simple.

 

*

 

Unde să-ţi aşterni acum privirea de om lucid?

 

Unde,

Şi pe cine ori pe ce privirea să-ţi aşterni,

 

Când ştii că tu însuţi eşti făcut dintr-o grămadă de pietre,

De minciuni şi de răni negre?

 

Când ştii că omul ce-ai visat să fii,

Nu poate fi lucid cu-adevărat decât după ultimul rând,

 

După ultimul poem

Pe care totuşi niciodată nu-l va scrie?

 

*

 

Era pământ în ei, şi ei

Săpau.

Paul Celan

 

Un om sapă o groapă:

 

Osteneală şi tristeţe-n ea să-ngroape,

Ca alţii, zice el, niciodată să nu le cunoască

Ori să scornească vreodată un lucru aşa de cumplit.

 

Un altul sapă la fel alături de el.

 

Aşa

Crede că poate uita până şi propriul lui chip

Ori poveste.

 

Un al treilea nici măcar nu se mişcă,

Atât de inutile i se par gândurile neînsemnate

Şi poemele noastre fără adevărate temeiuri.

 

Traducere de Sonia Elvireanu