Romulus Brâncoveanu

1-6. Dacă istoricii literari utilizează termenul de generaţie într-un sens periodic şi statistic pentru a evidenţia anumite caracteristici ale cohortelor literare, generaţia optzeci a fost din capul locului un concept identitar utilizat de tineri poeţi şi poete care în preajma anilor optzeci ai secolului trecut experimentau înnoirea limbajului, a tehnicilor şi a tematicii poetice ca pe o cale de afirmare a autonomiei lor intelectuale în contextul politic şi social al epocii. Numărul celor aflaţi la originea acestor încercări a fost unul destul de mic, dacă nu toţi, atunci cei mai mulţi dintre iniţiatori provenind din universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara. Aş reduce şi eu nucleul identitar al generaţiei la aproximativ douăzeci, mai ales că propunerea, afirmarea şi autointerpretarea acestei identităţi au venit cu precădere de la poeţii din nucleul generaţiei, sau măcar eu aşa am perceput lucrurile, printr-un discurs ce se auzea mai ales dinspre cenaclurile literare şi care uneori a ajuns şi în diferite publicaţii. Pe lângă poeţi şi cei care se orientau încă de pe atunci către critica literară, un rol important în configurarea identităţii generaţionale l-au jucat, poate cu o oarecare precedenţă, şi prozatori interesaţi de inovaţie tehnică şi estetică. Aşa se face că la mijlocul anilor optzeci marca generaţiei ajunsese să fie cumva o fuziune între postmodernismul primilor şi textualismul ultimilor.

De curând, Christian Moraru vorbea de şaizecirea generaţiei optzeci, înţelegând prin aceasta un fel de abdicare a ei de la idealurile de schimbare culturală radicală ce ar fi mânat-o la origini. Cred că însă că putem vorbi mai întâi de optzecirea generaţiei înseşi, aproape întreaga cohortă literară a anilor aceia devenind mai devreme sau mai târziu optzecistă, cumva pe urmele primelor volume de versuri publicate şi receptate ca aparţinând unei noi generaţii poetice. Procesul continuă până astăzi, generaţiile succesive din anii nouăzeci şi două mii trăgându-şi seva şi modelul identităţii prin raportare la ceea ce a fost generaţia optzeci, ca şi prin revenirea la preocupări literare a unor optzecişti aşa-zicând uitaţi, printre care pesemne mă număr şi eu. Optzecirea, adică trecerea spiritului inovator şi independent al celor care au constituit la început generaţia optzeci la întreaga cohorta literară, explică şi primirea nu tocmai bucuroasă de care s-a bucurat aceasta într-un plan mai larg. Nu doar Săptămâna lui Barbu a încercat să se opună procesului, ci şi editurile, a se înţelege partidul, au iniţiat acele concursuri de debut, volumele colective ş.a.m.d. ca stavile ale transformării generaţiei într-o mişcare mai cuprinzătoare ce promova cu succes autonomia intelectuală şi reticenţa faţă de compromisul politic.

Din punctul meu de vedere, generaţia optzeci este cel mai interesant şi important fenomen literar, poate şi cultural, postbelic, deoarece el confirmă estetic şi valoric vocaţia poetică a culturii noastre (Românul e născut poet!). Cred că în interiorul generaţiei optzeci, aşa cum arată ea astăzi, găsim numeroşi poeţi excepţionali, originali, cu o operă poetică superioară, parte a unui câmp poetic mai cuprinzător, nici el lipsit de o valoare înaltă. Cei care utilizează dualismul major-minor pentru a vorbi de culturi ar trebui să constate că cel puţin în ceea ce priveşte poezia de după anii optzeci, cumulativ, starea noastră culturală nu mai este neapărat aceea a unei culturi minore. Poate o receptare pe măsură din partea criticii şi istoriei literare mai noi ce pretinde că testează noi concepţii şi metodologii şi o prezentare mai inteligentă în străinătate a acestei trăsături culturale particulare nu doar în Est ar putea fi un vehicul cu mult mai potrivit pentru premiul Nobel decât s-a dovedit a fi proza.

În pofida importanţei şi semnificaţiei operei lor, totuşi, optzeciştii nu au pătruns în canonul literar. Canonul însă nu este o afacere literară, ci mai degrabă una politică, în măsura în care politicul cuprinde şi exprimă raporturile de putere simbolică în interiorul unei societăţi. Deşi spiritul optzecist a circulat şi a reverberat şi în alte domenii ale culturii şi chiar în socialul mai larg, reprezentanţii lui nu au preluat rolurile culturale, poate şi administrative, pe care marii scriitori, care i-au precedat, le deţineau înainte de 1989 sau au continuat să le deţină şi după aceea. O explicaţie ar ţine de revoluţie. Revoluţia ne-a schimbat tuturor vieţile, dar a şi slăbit coeziunea, câtă era, a lumii culturale, pe alocuri învrăjbind-o irevocabil, a redus intensitatea şi semnificaţia vieţii literare, modificându-i multe dintre regulile de până atunci, şi a crescut relevanţa în plan social a rolurilor politice, a celor publice sau legate de noua cultură populară sau, mai recent, digitală. Dacă în politică sau în administraţia înaltă, inclusiv culturală, optzeciştii nu au putut fi întâlniţi decât episodic, totuşi, destui dintre ei au intrat în presă sau au făcut cariere academice, fără a produce însă masa critică necesară unei influenţe simbolice hotărâtoare. O altă explicaţie ar ţine de consecinţele patronajului cultural care a marcat generaţia optzeci. Într-un fel sau altul, cei care au iniţiat-o au căutat de la început patronajul anumitor critici literari pe care îi credeau compatibili cu ideea lor de autonomie intelectuală. E un fapt că optzeciştii i-au căutat pe criticii literari şi nu criticii pe ei, dar acest lucru arată insuficienţa spiritului insurgent al generaţiei, care a instrumentalizat patronajul cultural pentru a se legitima, dar nu a mai avut forţa de a-l înlocui urcând în instituţiile culturale de după revoluţie sau de a le influenţa pe acelea de felul canonului. Astfel, optzeciştii au schimbat gustul criticii literare, dar nu şi concepţiile şi interesele acesteia reflectate de actual canon. Ar fi posibilă astăzi o optzecire a canonului, fie şi prin intermediul criticilor generaţiei ajunşi la deplina maturitate sau chiar a celor tineri?