Cassian Maria Spiridon

Gestul tău de a dedica un număr din revista pe care o păstoreşti, Apostrof (nr. 12/2022), poeţilor generaţiei noastre este de un admirabil curaj. Îţi mulţumesc pentru că am avut onoarea şi bucuria de a fi ales de tine între cei prezenţi în numărul amintit.

1. Generaţia ’60 şi relativa liberalizare în care s-a manifestat generaţia ’70 au fost favorizante generaţiei noastre pentru a se manifesta într-o manieră personală, supranumită, cred eu, nu foarte adecvat, drept postmodernă. După 1971, cînd hotărîrile Conferinţei de la Mangalia au început să-şi afirme prezenţa coercitivă, a început un şir lung de restricţii şi piedici de la concursurile pentru debut în volum, la publicare în volume colective, o cenzură mai dură inclusiv la nivel de cuvinte, vorbesc din experienţa proprie, cînd după cîştigarea concursului de debut în volum, pe anii 1979-1980, la Editura Junimea, abia în 1985 cartea a ieşit de sub tipar total desfigurată. În 2015, după trei decenii am republicat Pornind de la zero aşa cum am scris-o.

2. Am avut naşi literari, la începutul anilor ‘70, Geo Dumitrescu, care păstorea Poşta redacţiei la România literară, m-a publicat cu poeme, la Cronica, unde la acea vreme Poşta redacţiei era semnată de Mihai Ursachi, Magistrul m-a întîmpinat elogios, iar la Amfiteatru, unde de poezie se ocupa Ana Blandiana, am fost onorat de poetă prin publicare.

Le sunt şi voi fi întotdeauna recunoscător pentru că m-au publicat şi mi-au dat încredere că nu sunt lipsit de oarece talent. În studenţia bucureşteană, publicarea în reviste a fost relativ accesibilă. Nu şi în cazul editării unui volum propriu, cum am relatat mai sus. După cel amintit deja, a fost nevoie de o revoluţie ca să-mi pot publica cărţile din acele sertare.

3. Au fost cîteva cenacluri în Bucureşti şi în Ţară unde generaţia noastră s-a putut manifesta, de la Cenaclul de Luni, al lui Nicolae Manolescu, unde am şi citit o dată; la Numele poetului al lui Cezar Ivănescu, şi aici am citit o dată; la Cenaclul Junimea de la Casa Pogor din Iaşi, unde, la fel, am citit o singură dată. De asemenea existau în Ţară diverse Colocvii, precum cel de la Tg. Neamţ, pe unde cam toată generaţia noastră a trecut, mai era Concursul Nicolae Labiş de la Suceava, unde mulţi dintre optzecişti au fost onoraţi cu diverse premii etc., etc.

Dintre cei pe care i-am cunoscut personal la acea vreme, de la lunedişti la junimişti, cifra nu depăşea 20, cu prioritate poeţi. Acum sîntem de ordinul a două-trei sute. Dar timpul, cum bine ştim, va continua a ne cerne pre mulţi dintre noi.

4. Cred că poezia, cum este de aşteptat, ocupă un loc de frunte, aproape la fel de onorabil se prezintă proza, eseistica, studiile. Critica şi dramaturgia nu sunt lipsite de autori importanţi, dar numeric sînt copleşiţi de cei amintiţi.

5. Critica înainte de ’89 ne-a fost alături, a susţinut tinerii optzecişti. După ’89, interesul criticii, a celor care înainte stabileau scara de valori, s-a diminuat, s-a disipat receptarea critică. Au apărut o serie de festivaluri naţionale precum cel care acorda marele premiu Eminescu la Botoşani, dar juriile au continuat să parieze, cum era de aşteptat pe şaizecişti şi şaptezecişti, abia în ultimele ediţii au intrat în discuţie optzeciştii. Avem în generaţia noastră cîţiva critici foarte buni, dar care încă n-au dat sinteza critică necesară în care să fie valorizată generaţia ’80, cu excepţia lui Ioan Holban şi Cristian Livescu, care ne-au cuprins pe toţi, pe unii, cred eu, cu prea multă îngăduinţă.

6. Întrebarea ta, dragă Marta, cuprinde şi răspunsul. Există, totuşi, un curios dezinteres pentru o anume ierarhizare, nu vreau să-i spun intrare în canon – fiind o generaţie încă foarte activă, tabela de valori fiind aproape neschimbată faţă de cea existentă la sfîrşitul lui ’89. Rămîn încrezător că suntem şi am rămas o generaţie vie, în plină dinamică.