VASILE SPIRIDON, IN MEMORIAM D.R. POPESCU

Ploaia de dincolo de vreme

Dincolo de menţinerea ambiguităţii între realitate, fabulos, mitic, fantastic, feeric sau vis în cadrul lumii imaginare configurate, scrierile în proză ale lui Dumitru Radu Popescu camuflează istorii dramatice, precum şi culpabilizări/ culpabilităţi dovedite sau înscenate. Aceste ambiguizări sunt întreţinute în mod veridic de scriitor, prin punerea în scenă a unui cadru adecvat şi printr-o subtilă sondare a psihologiei labirintice a personajelor ce acuză porniri şi manifestări dostoievskiene. Regia textelor este plasată într-un context în care au loc semnificative disfuncţii atât ale mecanismelor puterii, cât şi ale relaţiilor interindividuale. Este motivul pentru care raportarea la Istorie se operează în sensul subversivităţii faptelor narate, prin proiectarea umbrelor unei lumi răsturnate, în care existenţa devine o obsesivă alunecare înspre moarte.

Lumea ficţională a lui D.R. Popescu este închipuită sub forma unui theatrum mundi insolit, unde se derulează un întreg spectacol comic şi tragic în acelaşi timp, pitorescul îngroşându-şi contururile până la limitele grotescului. Absenţa datelor normalităţii favorizează apariţia excrescenţelor şi a diferitelor deformări. Într-o lume à rebours, anormalitatea poate să pară ca fiind drept normală şi, narată din interiorul cadrelor ei, se întâmplă ca insolitul, enormul, bizarul să acopere pur şi simplu date ale firescului. În acest spirit, pe bună dreptate se întreabă D.R. Popescu, într-un eseu: „Dar ce-o să se întâmple dacă pământul o să înceapă să se rotească în direcţie inversă? Dar dacă pământul o să înceapă să se învârtă în sens invers ce-o să se întâmple? Dar de unde ştim noi că pământul nu se roteşte într-o direcţie inversă? Totul pare neschimbat“ (Corul morilor de vânt. Eseuri, Focşani, Ed. Pallas Athena, 2015, p. 174).

În scrierile lui D.R. Popescu, se poate urmări desfăşurarea vieţii personajelor sub forma unei lungi naraţiuni confuze şi încheiate nu tocmai bine pentru ele (doar în cel mai fericit caz fiind neîncheiată). În pasta groasă a con-vieţuirii sunt amestecate fapte când bune sau rele, când urâte sau frumoase, când verosimile sau neverosimile. Perechile antinomice respective coexistă în relaţii complicate, deoarece personajele se află în mare derivă, ele fiind încercate de diferite momente de criză. Însă există posibilitatea ca toate acestea să fie văzute de sus, de la înălţimea cataligelor măscăriciului mulţimii, copilul Nicanor, de exemplu. Lăsând la o parte faptul că personajul vorbeşte despre sine ca despre „un copil ţicnit“, deoarece fusese bolnav în copilărie de halucinaţie, o astfel de „panoramare“ dă impresia privitorului că anormalitatea nu poate să-l atingă şi că aceasta pare mai puţin crudă decât este. Şi personajul Dimie – care se flagelează cu canonul lui Simeon Stâlpnicul, deşi îi este refuzată mântuirea – îşi duce viaţa în vârful unui plop, de unde supraveghează întreg satul.

Mersul pe catalige, precum acela al lui Nicanor, poate nutri speranţa că diluviul ameninţător se va ridica puţin mai târziu până la nivelul picioarelor. Dar, atunci când apa inundă pământul, moartea ajunge să fie un blestem, iar nu o eliberare finală, chiar dacă s-ar afla cineva pe picioroange. Este vremea când morţii nu-şi mai pot afla odihna de veci în adăpostul subpământean. În volumul Vânătoarea regală este răspândit un aer macabru, dat de prezenţa cimitirelor, a mormintelor şi a crucilor. Mormintele o iau la vale, morţii alunecă prin iarbă cu faţa în sus, având pe piept câte o lumânare aprinsă. Lumea căzută pradă putrefacţiei oferă un spectacol al degradării umane până în punctul în care nu mai există putinţa de a se îngropa morţii. Ba unii dintre ei ies până la brâu din mormânt, învie şi se apucă să vorbească. Ca în piesa de teatru soresciană Matca, coşciugele aşteaptă gata pregătite, iar ursitoarele încurcă vii cu morţii. O umanitatea bolnavă şi coruptă este parcă adunată într-o arcă ameninţată şi aflată în derivă, gata să reziste diluviului.

Oriunde s-ar înfige cazmaua în pământ, ţâşneşte apă ca de la arteziană, iar la suprafaţă fântânile sunt întinse sub formă de bălţi pestilenţiale. Morţii nu mai pot fi înmormântaţi, din neputinţa de a se goli gropile umplute cu apa care năvăleşte peste tot în tronuri. Astfel de sfârşituri nu pot fi deloc optimiste, aşa cum se întâmplă în nuvela Mistreţii erau blânzi, a lui Ştefan Bănulescu, deoarece morţii de aici putrezesc precum cânepa în ape. Singura consolare creştinească este că în pământ putrezesc numai oasele şi carnea, nu şi sufletul, care rămâne partea nemuritoare, separată de trup. Moartea izbăvitoare începe să fie văzută ca o fantă pe care divinitatea o oferă celui care doreşte să aibă un acces oarecare la sensul lumii. Aceasta rămâne singura şansă de a se percepe ceva din misterul sacru, dincolo de explicaţiile căpătate pe cale raţională.

Existenţa dusă în mod absurd degradează fiinţa până în pragul trăirii derizorii, acceptarea morţii devenind ceva firesc, odată cu încercarea sentimentului de a fi avut un rost inutil pe pământ. Oamenii sunt condamnaţi să ducă o viaţă în timpul căreia moartea devine un modus vivendi integral acceptat. Această bipolaritate Eros-Thanatos implică supunerea în faţa unor legi nescrise ale dragostei şi ale morţii – singurele evenimente cruciale pentru care oamenii se pregătesc plini de sârg. Norocul lor ar fi să nu apeleze la vreun preot care nu vrea să slujească la nunţi, pentru că, din superstiţie, el nu doreşte să binecuvânteze nenorocirile viitoare. Măreţia suferinţei şi a morţii senine este refuzată personajelor: cineva nu poate să moară, cu toate că îşi doreşte, iar altcineva, spovedit de nenumărate ori, trage să moară fără a mai putea să-şi dea sufletul. Doar mătuşa Măria este una dintre acele fiinţe ce ştiu cum să aştepte moartea, organizându-şi propriul priveghi. În această imagine confuză a agoniei şi a priveghiului se configurează mărci ce aparţin spectacolului de bâlci.

Opera lui D.R. Popescu este greu încartiruibilă unei anumite tipologii a prozei noastre şi refuză definirea prin etichetări sintetice. Scriitorul este atras de câteva tehnici narative dificile, întretăiate de curenţi lirici, pe care le exersează în mod sistematic, amestecându-le, epuizându-le şi apoi reluându-le, dintr-o perspectivă diferită. Prin acest procedeu al confluenţelor narative, nu este absolutizată niciuna dintre perspectivele adoptate. Autorul Vânătorii regale alternează realul cu imaginarul, visul cu realitatea, conferind, în crearea imaginilor de ansamblu, o proiecţie fantastică asupra faptelor, prin apelul la discontinuităţile narative. În acest fel, perspectivele şi înţelesurile sunt multiplicate, prozele necesitând mai multe piste de lectură, care nu sunt întotdeauna cu uşurinţă de urmat.

Ocupând în ultimele două decenii ceauşiste importante funcţii pe linie de partid şi în breasla scriitoricească, D.R. Popescu a fost bine plasat socio-cultural, pentru a fi ţinta unei bogate receptări: cronici literare, studii, monografii, premii şi prezenţe în manuale. Pentru toată această receptare, s-a procedat de pe poziţii estetice, dar şi de pe acelea ale omagierii necondiţionate, dătătoare de confuzii axiologice. După 1990, D.R. Popescu s-a văzut aruncat la lada de gunoi a istoriei literaturii, contestându-i-se ţinuta morală, calitatea estetică a operei şi receptarea critică avută. Dar, faţă cu vânătoarea regală, leul în iarnă a tăcut cu demnitate, lăsând apele (despre care poate că nu întâmplător am vorbit mai sus) să se limpezească. Posteritatea lui Dumitru Radu Popescu a început deja şi se va vedea dacă el rămâne un important scriitor postbelic. Din acest modest colţ de pagină, îmi exprim limpede convingerea că da. Proze precum Leul albastru, Duios Anastasia trecea, Boul şi vaca şi alte câteva stau mărturie pentru atunci când va sta ploaia de dincolo de vreme.