MIRCEA MUTHU, RUBLA, LOCUL FĂRĂ UMBRĂ

Transformînd probabil un manuscris sui-generis în romanul Rubla, locul fără umbră (Editura Şcoala Ardeleană, 2022), brăileanca Mariana Gorczyca ne oferă spre re-memorare o cumplită tragedie individuală şi, mai ales, colectivă din „obsedantul deceniu“. Este, mai exact, „o ultimă mărturie a memoriei noastre colective din anii 5O“, în avans faţă de înfiinţarea, după 1952, a celor doi poli definitorii pentru gulagul dobrogean, Salcia şi Periprava, aşa cum le descrie recent Nicolae Grigore Mărăşanu în Deltaicul, spaţiul dublei răsfrîngeri (2022). Pe acelaşi portativ general, Rubla, locul fără umbră a fost „una din cele 18 localităţi ridicate de la zero în imensitatea Bărăganului“. Documentele deportărilor înregistrează germani (246), români bănăţeni (147), basarabeni şi bucovineni (39), aceştia „refugiaţi în România“, macedoneni (11), turci (19) şi sîrbi (8), toţi aceştia fiind „storşi de oboseala drumului, căutînd umbră şi apă“ şi, aşa cum se ştie de altfel, forţaţi să-şi construiască fiecare un sălaş, dintre care citim că, în prezent, „mai este în picioare o singură casă, cu un singur locuitor, supravieţuitor al acelor vremi“. Persoanele naraţiunii sunt reale, cîteva dintre ele au fost transformate în personaje simbolice, iar numele satului – Rubla – era chiar copeica uitată la un strămutat al locului de cînd acesta fusese dus anterior la muncă forţată în Kazahstan. Autoarea este suplinită, chiar dublată parţial, de un personaj probabil mai mult ficţional, germanul Erich Arthur care aflase dintr-o tipăritură londoneză adevărul percutant că „printr-o gaură neagră, poţi cădea într-un alt univers şi acolo, toate informaţiile din tine, cele de aici, se vor şterge, ca şi cum nu ai fi avut nici un trecut“. Aşadar, totul se petrece în „locul fără umbră“, ars de soare – vară şi copleşit de ger ierna, ceea ce pe scriitoarea şi jurnalista Mariana Gorczyka o va motiva să scrie cartea de faţă, prezentându-ne biografiile tragice pe fondul triplei dictaturi europene a timpului – stalinistă, titoistă şi dejistă – determinînd astfel destinul tragic şi personal/ colectiv al oamenilor adevăraţi, precum acela al bunicilor autoarei, Iancu Crăciun şi Nicolae Popescu, cărora li se dedică de fapt romanul. Alţii, cu un statut de personaje re-construite, devenind pe parcurs şi simbolice, mai ales cînd amintitul Eric Arthur apelează, nu întîmplător, la „mintea umană care este ca rădăcina unui copac, Banyan Tree“, în realitate, un arbore din India şi pe care îl descrie astfel: „e imens, are rădăcini adînc înfipte în pămîntul tropical, dar şi rădăcini care ies şi se încolăcesc la suprafaţă, ramificaţii care rămîn în întuneric şi altele care ies să descrie bucle de lumină şi apoi să se întoarcă în adînc. De sus, din crengi, curg aţe-lumini care se înrădăcinează“. Or, complicatul proces re-creativ şi mai ales continuativ – fiziologic şi social – de la rădăcină la coroana arborelui şi invers fusese explicat magistral în interbelic şi din unghiul esteticii generale, de către Paul Klee în conferinţa Uber die modern Kunst (1924), prin similitudinea natură – artist: „Din rădăcini se ridică în artist (fiinţa umană – nota ns.) seva care îl străbate pe el şi ochii lui. În acest mod îndeplineşte funcţia unui trunchi“ şi aceasta pentru că, „în realitate, în funcţia sa de tulpină, el nu poate face altceva decît să culeagă ceea ce îi vine din rădăcini şi să transmită mai departe“. La fel, pentru tînărul Erich, şi apoi, pentru autoare, mintea umană este un Banyan Tree“, dar aici cu adresă clară la conflictul reiterat şi adeseori clişeizat între fiinţa umana şi istoria în curs pentru că în „gaura neagră“, întreaga lume este o „chestie fragilă, oricînd se poate sparge“ întrucît „omenirea n-a ajuns să cunoască decît doar un procent acolo, doar o cifră din tot ceea ce există şi mai are de aflat“. Aşa se face că, într-un Appendix şi după un alt roman intitulat Dincoace şi dincolo de tunel, Mariana Gorczyca „a salvat Rubla printr-o carte“ (Viorel Marineasa), pornind ca subiect general de la „deportarea unui număr total de 40.320 de persoane, în iunie 1951, în Bărăgan. Aşezările din care acestea au fost ridicate se aflau pe o fâşie de aproximativ 25 de kilometri de-a lungul frontierei cu Iugoslavia lui Tito“. Astfel, evocarea şi mai ales prezentificarea unor destine, devenite dramaic istorie, înfruntă şi mai ales re-construieşte, cu un condei inspirat, „acea regiune în spaţiu-timp, în care nimic, odată intrat în ea, nu mai poate scăpa, nici măcar lumina“.