VALENTIN CHIFOR, RELEVANŢA PRIETENIEI

„Un mănunchi de scrisori, sau, şi mai bine, corespondenţa de o viaţă, formează întotdeauna, adunată, un roman“, sublinia Livius Ciocârlie în volumul său Mari corespondenţe, Editura Cartea Românească, 1981; ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Tracus Arte, 2019. E revelată, ca atare, literaritatea corespondenţei, decisă de talentul stilistic al expeditorului, încât, corolar, „corespondenţa nu are Sens – ci doar o mulţime de sensuri risipite, dar poartă destin “ (sub. n., V.C.). Glosele critice ale subtilului critic şi eseist, întreţinute de iubirea pentru scriitori, radiografiază scrisori ale autorilor francezi (Voltaire, Balzac, Flaubert, Proust, Gide, Roger Martin du Gard), dar şi ale unor critici români (Maiorescu, Gherea, Lovinescu, Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Negoiţescu). La reeditarea cărţii sale, L. Ciocârlie a adăugat şi eseurile dedicate profesorului său, Tudor Vianu, şi prietenului Mircea Zaciu^[1]. În contemporaneitatea recentă, volumul Ore, zile, ani de prietenie. Corespondenţă Ion Pop – Mircea Zaciu. (1964-2000), Ediţie îngrijită, cuvânt-înainte şi note de Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2020, ilustrează briant speţa literaturii epistolare. O autentică, copleşitoare “fraternitate de destin“ conţine schimbul epistolar dintre discipol – poetul, criticul Ion Pop şi magistrul său – criticul, istoricul literar, diaristul Mircea Zaciu, rod a aproape patru decenii de prietenie, până la moartea celui din urmă (anul 2000). Un dialog îndelungat, întemeiat pe solidaritate, întrerupt pasager de unele tăceri, diferende. Meteorologia sufletească dintre ei parcurge inerent variaţii. În genere, e prezent un bun ritm al dialogului, dar intervin şi slăbiri ale periodicităţii acestuia. Ion Pop e ancorat adesea la „subordinea cuminţeniei“, la o anume naivitate, în timp ce M. Zaciu, superior ironic, e uneori nedrept, subiectiv, cu manifestări de intempestiv tsunami, cum mi l-a caracterizat odată unul din foştii lui studenţi, poet optzecist. Faptul generează pasager tulburarea apelor, încât survin mici incidente de comunicare. Dar discipolul, fapt semnificativ, are tăria de suflet de a recunoaşte forţa tutelajului spiritual al magistrului său prin prietenia-i exigentă (“un prieten ca tine, de care mă leagă o viaţă şi un destin“). Dialogul lor epistolar încorporează durată, metamorfoze, sinuozităţi, nelinişti, umilinţe, amărăciuni, frustrări, neîmpliniri, crize, reflecţii, dar nu mai puţin nostalgii, extaze, bucurii spirituale generate de reprezentaţii teatrale, filme, expoziţii, muzee, întâlniri mirabile cu personalităţi ale elitei literare (scriitori, critici, teoreticieni), constituind un generos puzzle literar, cultural. În intervalul 1981-1990, corespondenţa lipseşte, cei doi fiind în ţară, în schimb ea e constantă în restul intervalului (etapa lectoratului lui Zaciu în Germania, la Köln, Bonn, Aachen, 1967-1970) şi a discipolului său la Paris (1973-1976). Corespondenţa evoluează repede de la stilul protocolar al fostului student, ulterior coleg de catedră cu profesorul M. Zaciu, la modalitatea convialităţii sincere, tandre, deschise. Ca atare, descoperim o frumoasă strategie a adresării în modul de a pune accentele, nuanţele, augmentată de un veritabil spectacol ideatic, sursă a relevării unor afinităţi elective. Diagrama formulelor de adresare este elocventă pe claviatura care duce de la “Stimate Domnule Zaciu“, „Stimate Prietene“, „Dragă Prietene“, alternativ cu „Iubite Prietene“, finalmente la „Dragă Mircea“ (Ion Pop modifică adresarea, renunţând la pluralul respectului ceremonios, pentru singuralul intimităţii confraterne). „Văd că ai schimbat apelativul“, îi scrie M. Zaciu în 1974. Magistrul i se adresează mereu mai tânărului său confrate cu „Dragă Jeane“, „Dragul meu Jean“. Lui Ion Pop, cel mai ataşant prieten, având cu el şi o relaţie de familie, profesorul Zaciu i se confesează integral. Îl socoate pe discipol ca fiind singurul care-l înţelege încât, preocupat, cu o anume detaşare, de amărăciuni, deziluzii multiple, cu conştiinţa finitudinii, filtrează tuşant cerinţe cu valoare testamentară îndeosebi în două scrisori pe care i le adresează (cele din 10.VII.1981, respectiv din 12.I.1991). „…am încredere oarbă în prietenia ta“, încât îi solicită lui Ion Pop să fie „executorul ultimei mele dorinţi“, indicând inclusiv modalitatea înhumării, „în modul cel mai simplu cu putinţă“ (cere doar o simplă rugăciune, fără orice predică şi niciun discurs al nimănui). Doreşte ca Ion Pop şi Marian Papahagi să aibă grijă de copiii lui, cu care a fost sever numai pentru binele lor. Cu luciditate amară, cartografiază o tulburătoae geografie afectivă decisă după 1990 de „modificări de suflete şi gesturi“ dureroase, de la raporturile reci cu Blandiana, Manolescu, Buzura, Gelu Ionescu etc., pasagere, încât se soldează cu împăcări, lezat dramatic îndeosebi de trădările foştilor lui prieteni clujeni foarte apropiaţi, pe care i-a tutelat, promovat, angrenaţi în propriile lor planuri, interese. Excursul epistolar al magistrului e al unui intelectual onest care n-a râvnit la funcţii guvernamentale (deşi a fost propus pentru un post de ambasador). A aspirat, după pensionare, să fie profesor consultant al universităţii clujene („Doresc doar să rămân profesor“), conducător de doctorat, statut pe care l-a obţinut târziu, în 1990. Dezideratele au devenit însă irealizabile datorită departelui… geografic, nu a celui afectiv (recurg la dubletul rubricii sale din revista Vatra, Departe/ Aproape, ulterior titlul unui volum), fapt decis de stabilirea profesorului în Germania, după expatrierea familiei. Ediţia îngrijită de Ion Pop augmentează postum, cu tulburătoare recunoştinţă, personalitatea complexă a profesorului Zaciu, temperament anxios, ciclotimic, senzitiv peste poate, cum l-a definit odată fidelul, delicatul său prieten.

^[1]   Alături de Jurnalul său care probează ipostaza unui prozator cu excepţional har portretistic (patru volume antume, alături de două postume, ultimele apărute la Editura Limes, 2020, sub îngrijirea lui Ion Pop şi Mircea Petean) a rămas de la profesorul Zaciu o imensă corespondenţă, mii de scrisori cu foşti colegi de generaţie (Dialog epistolar, corespondenţă cu Ion Brad, ediţie îngrijită de Maria Corduneanu, 2003), colegi universitari (vezi Mircea Zaciu, Octavian Şchiau, Corespondenţă (1956-2000), carte gândită şi alcătuită de Ilie Rad, 2014), dar şi foşti studenţi, discipoli, ulterior colegi, prieteni la Facultatea de Litere din Cluj (vezi Aurel Sasu, Mircea Zaciu, Amiaza cea mare, Corespondenţa, 2008; O insulă de clujeni – neclujeni la Cluj. Corespondenţă Mircea Zaciu – Marian Papahagi, ediţie îngrijită şi note de Lucia Papahagi, prefaţă de Ion Vartic, 2012; Ore, zile, ani de prietenie. Corespondenţă Ion Pop – Mircea Zaciu (1964-2000), 2020.