CRISTIAN VASILE, OPOZANTUL PAUL GOMA

Salonul de carte Gaudeamus Bucureşti (7-11 decembrie 2022) a găzduit mai multe lansări, însă aici voi stărui asupra unui volum mai special, anume o creaţie istoriografică la care autorul a lucrat pe parcursul a aproape două decenii – Flori Bălănescu, Paul Goma. Conştiinţă istorică şi conştiinţă literară, prefaţă de dr. Mioara Anton, Editura Corint, Bucureşti, 2022, 638 pag. Lucrarea cercetătoarei Flori Bălănescu – la origine, o teză de doctorat susţinută la Institutul de Istorie „N. Iorga“ (Academia Română) – îşi propune să fie un studiu monografic şi o reconstituire amplă a modalităţilor prin care, pe fondul traumelor fizice, morale şi psihomentale provocate de mecanismele represive ale regimului comunist, Paul Goma (văzut ca scriitorul opozant prin excelenţă) şi-a pus amprenta asupra conştiinţei istorice şi a conştiinţei literare autohtone (p. 16).

Volumul este structurat în şapte capitole care urmează criteriul cronologic. Primul capitol (pp. 29-51) surprinde copilăria şi adolescenţa lui Paul Goma, un personaj legat indisolubil de Basarabia natală, numită de altfel, cu un joc de cuvinte Acasarabia [Acasă, în Basarabia]. Autoarea ajunge la concluzia corectă a unei maturizări timpurii a lui Paul Goma, îndeosebi sub impactul refugiului provocat de avansul militar al sovieticilor, precum şi al unei vieţuiri zbuciumate, plină de pericole, într-o zonă a Transilvaniei nu tocmai prietenoasă, ba din contra (pp. 41 şi urm.). Pe lângă romanele cu caracter autobiografic ale lui Paul Goma, bine exploatate documentar de autoare, mai remarcăm şi folosirea unor surse istorice mai speciale, precum fotografiile (pp. 31 şi urm.), cea mai importantă fiind poza din 1937 sau 1938, surprinzându-l pe copilul Goma în mijlocul curţii din satul Mana, alături de părinţii săi, în preajma clădirii şcolii rurale care i-a servit şi ca locuinţă.

Capitolul al II-lea abordează segmentul biografic al studenţiei bucureştene şi împrejurările primei detenţii în spaţiul carceral comunist (pp. 52-81). Naraţiunea este una coerentă, bine documentată şi atinge toate punctele esenţiale ale unei studenţii insurgente. Unul dintre colegii de studenţie ai lui Paul Goma a fost poetul Nicolae Labiş, amândoi fiind anterior şi elevi ai Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu“ (devenită Institut şi numită în derâdere „fabrică de scriitori“). Goma îl şi evocă pe Labiş în volumul Gherla – Lăteşti, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008. Ca un fel de epilog la condamnarea lui Paul Goma din anul 1957, capitolul insistă în mod adecvat şi asupra modalităţilor în care a avut loc recursul în anulare, scoţând în evidenţă profilul politico-moral al unor procurori, atât înainte, cât şi după 1989.

Capitolul al III-lea – care stă sub semnul formulei amare: „liberare de la Gherla însă în domiciliu obligatoriu“ (pp. 82 şi urm.) – urmăreşte parcursul biografic al eroului principal, un Goma constrâns să treacă prin aşa-numitul „purgatoriu Lăteşti“ (Domiciliul obligatoriu, Lăteşti, 1958-1963, pp. 82-108). Lăteşti este o localitate a Bărăganului unde mai supravieţuiesc alături de Goma – sub acelaşi regim drastic stabilit în mod abuziv de către Ministerul Afacerilor Interne – atât Radu Surdulescu, cât şi Adrian Marino, la fel ca alţi foşti deţinuţi politici (între care şi colegul de „lot“ al lui Goma, Horia Florian Popescu). Aceste întâlniri sunt însoţite de reflecţiile autoarei, relevante, la obiect, privitoare la interacţiunile dintre cei încărcaţi cu un mare tezaur de suferinţă căpătat în urma experienţei din universul carceral. În mare parte, domiciliul obligatoriu a însemnat pentru Paul Goma o supraveghere strictă prin intermediul securiştilor şi miliţienilor, la care s-a adăugat brutalitatea unor lucrători ai Ministerului de Interne, precum ofiţerul Ion Livescu (pp. 90-106) şi o prelungire arbitrară a restricţiilor.

Capitolul al IV-lea – „Reintegrarea“ în societate, pp. 109-227 – surprinde evoluţia lui Paul Goma după ridicarea restricţiilor domiciliare, de la statutul de muncitor necalificat şi student (pentru a doua oară) la devenirea sa ca scriitor şi apoi la calitatea de opozant. Sunt analizate aici – recurgându-se în principal la documente de arhivă – mai multe momente-cheie care marchează biografia scriitorului, între acestea anul 1968, debutul literar, apariţia în 1971, în străinătate, a romanului Ostinato. Aproape inevitabil, Paul Goma este analizat în paralel cu cazul Alexandru (Saşa) Ivasiuc, care apare în volum şi cu numele de cod date de către Securitate („Mincu“, „Iuda“ – vezi pp. 124 şi urm.). Mai ales în acest capitol – pornind de la autodefinirea lui Paul Goma (care nu se considera disident) – se vădeşte delimitarea pe care o face Flori Bălănescu între statutul de opozant şi cel de disident (Goma fiind în prima categorie).

Capitolul al V-lea – unul dintre cele mai consistente ale lucrării (pp. 228-443) – acoperă problematica mişcării pentru drepturile omului în România comunistă, care se suprapune, de fapt, cu Mişcarea Goma şi, în general, cu desfăşurările din anul 1977. De aici reiese cel mai bine faptul că acţiunea curajoasă a lui Paul Goma înseamnă sincronizarea României – chiar dacă pentru scurt timp – cu mişcările contestatare şi disidente din celelalte ţări ale Europei Centrale şi de Est, o realitate ce este consemnată drept „plasarea României pe «harta demnităţii»“ (pp. 228 şi urm.), cu o formulă folosită iniţial de Monica Lovinescu. Vădind o cercetare de arhivă mai mult decât meritorie, capitolul tratează pe larg şi documentat arestările şi agresiunile îndreptate contra lui Paul Goma, modelul Goma, dar şi desolidarizările în raport cu scriitorul opozant, acţiuni venite dinspre colegii de breaslă.

Capitolul al VI-lea (pp. 444-479) urmăreşte – prin apelul la o multitudine de surse – parcursul lui Paul Goma de la eliberarea sa din arest, surprinzând diversele ipostaze ale scriitorului aflat în permanenţă sub urmărirea şi hărţuirea Securităţii (chiar şi în exil, acolo unde poliţia politică de la Bucureşti a plănuit să îl asasineze, după cum rezultă din ultimele două subcapitole). O revelaţie importantă, adusă de această secţiune a lucrării, este aceea că regimul de la Bucureşti – din diverse motive (inclusiv pentru a putea să continue urmărirea penală în cazul său) – nu i-a retras cetăţenia română lui Paul Goma; oricum, un decret care să consfinţească anularea cetăţeniei nu a fost publicat în Buletinul Oficial al RSR. La fel ca în capitolul precedent, reiese cu claritate strategia autorităţilor politice şi represive de folosire pe scară largă – în cazul Goma – a diversiunii, dezinformării şi intoxicării. Probabil aspectul cel mai sensibil şi provocator pentru un istoric este intenţia Securităţii de instrumentalizare a colegilor de breaslă ai lui Paul Goma şi a mai multor personalităţi ale vieţii artistice şi ştiinţifice, între acestea: criticul de artă Dan Grigorescu, istoricul literar Romul Munteanu şi istoricul Dinu C. Giurescu (p. 460).

În linii mari, ultimul capitol – Capitolul al VII-lea: Recurenţele memoriei (pp. 480-553) – vorbeşte despre modul în care Paul Goma a fost perceput, receptat, comentat, contestat, de multe ori diminuat şi/ sau exclus îndeosebi după 1989. Multe exemple – mai ales de delegitimare a lui Goma – sunt reale, însă în această secţiune a cărţii există şi note polemice care probabil vor genera reacţii în mediile culturale autohtone. De altfel, în general există în lucrare o tendinţă – firească de altfel prin prisma personalităţii exemplare a lui Paul Goma, care s-a vădit în momente-cheie ale comunismului românesc (1956, 1971, 1977) – o tendinţă de eroizare romantică a personajului principal al lucrării. Însă, pe urmele profesorului Florin Anghel, aş spune că ceea ce contează mai mult este rezultatul final: o monografie foarte bine documentată (exploatând sute de dosare din arhiva CNSAS), deşi perfectibilă, şi al cărăi nivel academic depăşeşte probabil toate lucrările ştiinţifice consacrate până acum biografiei lui Paul Goma.