Despre Gilda Vălcan

Singurătatea, aşa cum au spus atât de mulţi scriitori, poeţi, filosofi şi gânditori, este o condiţie umană. După cum spunea deja Octavio Paz, la un moment dat în viaţa noastră, fie că ne place sau nu, va trebui să ne confruntăm cu singurătatea. O condiţie umană inevitabilă. Inevitabil.

„30 mai. Ieri seară, înainte să adorm, am vazut cu o precizie halucinantă cum Pământul se reduce la un simplu punct, cum capătă, ca să spun aşa, dimensiunile unui zero“, scria Cioran (Caiete, I, p. 75). De fapt, după cum spune Cioran, există o singurătate cosmică şi o singurătate individuală. Singurătatea cosmică ar fi aceea în care umanitatea, în ansamblul său, se simte cufundată în neputinţă, când priveşte imensităţile – adâncimea oceanelor, multiplicitatea galaxiilor şi atâtea altele – şi este uimită de insignifianţa noastră în faţa măreţiei universului. Să auzim vocea Gildei Vălcan, care surprinde atât de bine solitudinea cosmică:

pe lună plouă.

nu mă întreba,

de unde să ştiu eu de atmosferă?

o fi adus-o cineva cînd a venit în vizită.

nu-mi amintesc. nu a trecut nimeni pe aici

« de o viaţă », zici,

de-o viaţă.

pămîntul e departe şi mereu la asfinţit

stau în penumbră mai tot timpul

şi mă joc cu firele de nisip.

nu, nu timpul,

nici călătoria

Gilda Vălcan este o poetă română, ale cărei poezii au fost deja traduse în mai multe ţări din lume. Este profesoară universitară, are un doctorat în filosofie, printre alte altele, şi a fost întotdeauna implicată în sfera artei.

Singurătatea individuală este cea care ne atacă chiar dacă ne aflăm în mijlocul unei mulţimi. Cufundaţi într-o petrecere. Dintr-o dată apare nevoia de a ne retrage şi de a fi cu noi înşine. Un fel de retragere obligatorie pentru interioritatea noastră:

am închis uşa după tine şi am ridicat zid

să nu fiu ispitită să o deschid.

şi toate poveştile pe care le citeşti sînt despre

sunetele care se aud neclar dincolo de peretele îngălbenit.

ne-am mai văzut de multe ori,

am rîs, am aruncat cu flori,

ne-au năpădit lacrimile de o mie de ori,

însă trebuie să ştim că noi, cei de acum

nu sîntem decît nişte eroi imaginari

ieşiţi din fotografiile măsluite de peste ani.

Când vine vorba de literatura bună, aşa cum se poate vedea în poemul Gildei, cuvântul „solitudine“ nu trebuie să fie explicit. Singurătatea exprimată de poezie este interioară. Poezia Gildei este plină de tăceri. Iată o poetă a tăcerii. Iată o poetă care se retrage în sine. Se exilează ca o necesitate vitală. Cu aceasta, ea face o invitaţie importantă cititorilor săi.

Conform observaţieie lucide a lui Deleuze, marii artişti, poeţi şi scriitori, atunci când se confruntă cu adevărul şi realitatea – la care în general doar ei au acces – se clătină. Ceea ce văd este prea grandios pentru sensibilitatea lor. Se retrag. Se exilează în adâncul misterelor pe care doar uşile tăcerii le-ar putea oferi. Nu strică să ne amintim de tăcerile lui Debussy sau poate de acea tăcere care precede marile întâlniri dintre mări şi râuri. Inclusiv pe cea care precede anxietatea marilor întâlniri amoroase.Iar tăcerea, ca să ne amintim de Jankélévitch, este o realizare umană. Singurătatea este, de asemenea, o realizare. Pentru că numai ea, împletită cu tăcerea, ne poate oferi spaţiu pentru a înţelege cuvântul poetic. Poezia Gildei înţelege complexitatea naturii în toate dimensiunile ei. Aduce cititorilor săi un fel de contemplare clandestină, înţelegând că a contempla nu înseamnă pasivitate. Din moment ce ne solicită activ toate simţurile.

reveneai mereu.

după cîteva secole în care reuşeam să te uit

şi să-mi doresc să nu te mai întorci.

reveneai.

te aşezai tăcută, privindu-mă

cu dragostea ta de neclintit,

fără să-mi reproşezi nimic,

nici timpul pierdut,

nici iubirile întrevăzute,

nici tăcerea prin care te chemam în vis.

O întoarcere, uitare, o iubire care nu se rupe înseamnă tăceri locuite. „În tăcerea umană recâştigată de om sau peste zgomotele omului, se mai percepe un ecou îndepărtat al acelui cuvânt şi al acelor zgomote; toată diferenţa dintre tăcerea umană şi tăcerea veşnică stă în această amintire… stabileşte, zgomote infinitezimale, dormind. în culisele tăcerii, trezeşte-te şi ridică-te din acest subteran întunecat“, observa Jankélévitch. Pentru Gilda, în calitate de poetă lucidă, suntem oarecum conduşi să ne gândim la factori atenuanţi ai singurătăţii noastre. Cu o asemenea sensibilitate şi o intuiţie poetică incredibilă care o particularizează, avem:

de soare, cu iarba arsă, unde nici în zori

nu ne putem potoli setea :

nici urmă de rouă, iar ploile ne-au uitat. –

pe drumurile dintre mine şi tine

fiecare a pavat amintiri,

eu ţi-am clădit hanuri, am sădit poveşti

să-ti legene visele

Leacul pentru singurătate, mai spune Jankélévitch, pătrunde în adâncurile tăcute ale micilor descoperiri. În această măsură, Gilda propune zvonurile de iarbă arsă, urme de rouă uitate de ploi şi legănarea viselor. Observăm cu uşurinţă în fragmentele poetice ale poetei articulaţiile, aproape insondabile, ale unui ritm solitar şi tăcut. Fără astfel de pauze, poezia în cel mai înalt grad ar fi înăbuşită. Asfixiată.

Marguerite Yourcenar ne şopteşte continuu – în setul ei de opere – că există anumite suflete care chiar ne fac să credem că sufletele există. Gilda este cu siguranţă unul dintre acele suflete care, cufundate în singurătate şi linişte, reuşeşte, în mod aparte, prin poezie, să arate omenirii că există spaţii de interioritate. Chiar şi rănit de dezamăgirile pe care cu siguranţă le avem cu toţii, cuvântul poetic este un adăpost aprig şi poate unic care ne întâmpină.

Traducere din limba portugheză braziliană de Rodrigo Menezes