MIRELA NAGÂŢ, „UŞI DESCHISE“ LA ATELIERUL LUI DAN SOCIU

Mai nou, Dan Sociu îşi prefaţează volumele cu nişte texte explicative care să-i dezvăluie cititorului cum se petrec lucrurile în manufactura lui de poezie. Produsul finit – precedentul volum 17 poezii şi recentul Porc şi sentimental, înţelept şi rău (Iaşi, Polirom, 2021, 96 p., cu ilustraţii de Ioana Drogeanu) – are parte, am zice, de un fel de tutorial în care autorul împărtăşeşte câte ceva din căutările formale sau intenţiile prime care l-au generat. E semnul regândirii pactului cu cititorul, strategia de seducţie fiind transparentă, la fel şi deschiderea populară a laboratorului propriu, asta în condiţiile în care oricum formula lui, cu amestecul de biografism, social şi metafizică, a avut priză la public de la început.

În placheta anterioară, poetul îşi mărturisea nevoia de resuscitare a inocenţei începuturilor: „Sunt poezii de adolescent scrise la maturitate, ca şi cum conştiinţa mi s-ar fi dus până la capătul celor patru decenii de viaţă ale mele, s-ar fi izbit de marginea lor ca o bilă de mantă şi s-ar fi întors până la 17 ani, s-ar fi revirginat, s-ar fi împrospătat“, acum, în Porc şi sentimental…, mizele declarate sunt „sensul metafizic al aşa-zisului meşteşug“ al poeziei rimate şi ritmate şi, mai în adâncime, efectul modulabil al acesteia asupra realităţii: „Melancolia hipnotică a versurilor […] te culcă pe real ca legănatul unui tren. Nu spun că te scoate din real – te culcă pe, rămâne realul, dar e ca într-un vis. Şi, deodată, lumea îşi relevă substanţa iluzorie, cum ştim cu toţii că e, dar uităm cu zilele, prinşi în hărţuiala lor“.

Aceste două volume vorbesc amândouă despre o dezvrăjire a lumii şi-o epuizare a iluziilor, într-un bilanţ de etapă la 40 de ani, şi ambele propun nişte căi de rezistenţă/ remedii: unul, exerciţiul spiritual, celălalt, pur şi simplu poezia/ literatura. Natura de artefact a poemelor e exhibată la tot pasul, cititorul e bătut uşor pe umăr cu atenţionări de felul acesta: „zboară zilele ca zidurile-n Siria/ şi mi se pare că în fiecare zi plătesc chiria// rimează bizar dar aşteaptă puţin/ că-mi ştiu meseria“ sau „nici n-am zis că-ţi zic lucruri extraordinare// te-nvăţ doar puţină atenţie, puţină detaşare/ şi nişte// linişte“, aşa încât Porc şi sentimental… poate fi citit în ultimă instanţă ca un dosar care probează puterea poeziei, natura ei fundamental stenică. Două sunt faţetele asupra cărora insistă acum Dan Sociu – una care ţine de miraculos, de transcendentul revelat mai cu seamă în procesul de lucru formal, cu rima şi ritmul, şi alta legată de temperamentul ludic dezinhibat, vizibil şi în structura cărţii, şi în straturile suprapuse de ironie şi autoironie. Şi metafizică, şi autopersiflare, şi abordări prozodice clasice mai avusese Sociu în poezia lui, chiar de la început, dar parcă niciodată cu program, cum se întâmplă în Porc şi sentimental. Dispoziţia ghiduş insolentă e devoalată chiar de primul catren al volumului, unde gluma groasă şi aliteraţia subminează solemnitatea tipică spaţiului muzeal: „la Galeria Naţională de portrete/ i-o curatoră cu-n cur cât un perete/ când trage o beşină/ portretele leşină“, şi rămâne starea de fond, trasând sarcastic şi finalul: „londoneze bete/ căzute pe trotuare/li se văd chiloţii/ rupţi între picioare“.

Din prefaţă, Dan Sociu ne avertizează să fim atenţi la principiul de compoziţie, la designul cărţii, „şi sonor, şi ca economie a conţinutului“, în condiţiile în care puzzle-ul pe care-l inventează e compus din poezii scrise cu ani în urmă, majoritatea, şi câteva noi. Sonor frapează jocurile de cuvinte, sofisticarea rimelor (în vreme ce ritmul e lăsat liber, în cadenţa frazării interioare, naturale) şi îndemânarea cu care jonglează cu constrângerile prozodice, reinterpretând dispoziţia formală clasică a sonetului.

Exerciţiul retro-formal pe care-l înţelege în sens larg Sociu când vorbeşte despre „poezia cu formă fixă“ şi despre efectul ei de „transfigurare mistică“ a cotidianului e practicat destul de inconsecvent pe parcursul volumului, dar deschide o discuţie interesantă despre potenţialul lui creativ. Punctul de plecare mărturisit e şcoala americană de poezie, de la care se revendică autorul. Altfel, explorarea rigorilor prozodice, deloc desuetă, îi tentează astăzi nu numai pe cei versaţi ca Dan Sociu sau Sorin Gherguţ, ci şi pe mai tinerii reuniţi în gruparea/ revista Mafia sonetelor (Mihnea Bâlici, Florentin Popa, Andrei Doboş, Ioan Coroamă şi Vlad Moldovan).

Cât priveşte conţinutul, volumul pune în scenă un personaj recognoscibil, farseur, cabotin, sarcastic, sentimental (cum semnalează şi titlul), de care poetul se delimitează precaut: „vocea mea e cea a omului mediu, a unui fel de mostră socială, bărbatul tipic bucureştean de 40 de ani, oarecum educat, dar nu un intelectual, poate un proletar intelectual, căruia îi place şi la mall, şi la un joint cu băieţii, senzualist, cum s-ar fi zis cândva, moştenitor al socialismului şi al tranziţiei capitaliste, oleacă vulgărel cu standardele ridicole de distincţie […] – dar mai sunt eu aşa? […] Nici nu eram chiar aşa, mai degrabă făceam un rol, o voce democrată, pornind de la ceva adevărat din mine şi prin opoziţie cu arhetipul poetului prea sublim pentru lumea asta“. Această explicaţie prudentă nu l-a scutit însă pe Dan Sociu de reacţii iritate, în mediul online, pe marginea unor poeme despre relaţia bărbat-femeie, considerate ostentativ misogine. Ce pierd din vedere asemenea etichete precipitate e principiul ludic constitutiv al volumului şi autoironia abundentă care face ca personajul aparent arogant al versurilor să se detoneze cot la cot cu victimele privirii sale necomplezente. Iată cum funcţionează acest mecanism într-una dintre cele mai percutante poezii din volum: „biata femeie aproape frumoasă/ ce tăcere se lasă la masă/ când apare una sută-n sută/ pe care toţi am vrea, sută la sută/ şi când apare, când defilează/ ochii se reorientează/ ca floarea soarelui după soare// când apare/ lasă umbră pe surioare// sigur că femeia aproape frumoasă/ nu pleacă din bar singur-acasă/ dar cine-o ţine noaptea trează/ nu-i şi ăla pe care-l visează// ce nedreptate şi ce ghinion/ să mergi cu unul ca mine la somn“.

Scenariul erotic, ca seismograf fin al maturizării şi pierderilor de parcurs, imaginează distinct un El mai copt, o Ea mai tânără şi consecinţele decalajelor inerente: „de la o vârstă-ncolo eşti foarte ascultat/ eşti respectat, eşti întrebat/ de la o vârstă-ncolo eşti foarte ascultat.// şi numai uneori şi doar cât o clipită/ ţi se mai uită starea decrepită/ dar numai uneori şi doar cât o clipită/ îi pari un altul şi te vede-n altfel de lumină/ când înoţi cu poftă-ntr-o piscină“.

Eroicul, solemnul se atrofiază, canonicul devine accesibil, banalul vieţii obişnuite se înalţă, e o mişcare de contrabalansare prin care Sociu reaşează realitatea. Versificarea pe temă dată, pornind de la câte un vers din Alecsandri, Eminescu sau Otilia Cazimir, trece de-a dreptul în satiră socială usturătoare: „Dan, căpitan de plai“, transplantat în România de azi, se confruntă cu propriul său ramolisment şi cu lipsa toaletelor, eminescianul „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ e pus în legătură cu greutăţile financiare ale omului de rând care n-are „bani pentru mâncare, bani pentru chirie/ bani pentru vacanţe, bani de-o nebunie“, iar un vers dintr-o poezie ineptă pentru copii, cum e „frumoasă mi-e ţara cea nouă“, devine o trimitere la realitatea bonelor filipineze, aduse să aibă grijă de copiii bogaţilor de la noi.

Printre vârfurile din Porc şi sentimental… se profilează un poem mai vechi, frisonant, inspirat de un episod biografic medical, în care expresia se decantează până la astfel de limpezimi gnomice: „mirosul de pământ activează serotonina/ mormintele sunt antidepresive“ sau „să scrii adică să vorbeşti fără să fii întrerupt“ şi un altul recent, circumscris relaţiei tandre cu mama bolnavă de cancer: „hei, salut, credem toată viaţa/ că părinţii sunt doar părinţii/ dar ei sunt nişte băieţi şi fete/ închişi în costumele de părinţi/ şi strigă dinăuntru salut hei salut“.

Las cititorul să descopere pe cont propriu arhitectura complexă a volumului, în care se amestecă şi farsa, şi umorul, şi melancolia, şi fabula, şi parabola, şi secvenţe mai puţin epatante, ca nişte pauze de respiraţie. De data asta Sociu n-a venit cu o partitură inedită, nou e dizainţul/ designul, cum îi spune poetul, felul în care îşi reorchestrează vechea voce, cu modulaţii proaspete pe alocuri, cu scopul obţinerii unui sunet precis, unul compact şi sintetic.