NICOLAE COANDE, IN MEMORIAM GEORGE BANU

Nu-mi amintesc care a fost prima mea întâlnire cu George Banu. Trebuie să fi fost la una dintre ediţiile „Festivalului Shakespeare“. Dar care? În 2006 nu-l zăresc, eram prea nou în teatru. Poate, 2008? Imaginile din acei ani mi se amestecă în minte şi nu vreau acum să caut în depozitul memoriei sau în arhiva festivalului. Mai degrabă, mă văd plimbându-mă cu el prin Craiova primăvăratică, ascultând ce spune şi cum analizează ceea ce vede.

E mai sigur că m-am apropiat de el la prima lui prezenţă la „Întâlnirile SpectActor“, când Mircea Cornişteanu l-a invitat să ţină conferinţa „De ce venim la teatru?“. Era la finele lunii octombrie, în 2011. A revenit în aprilie 2012, aşadar în perioada Festivalului Shakespeare. A uimit publicul prezent (cam acelaşi cu un an în urmă) propunând un titlu care era… opusul acelei prime interogaţii: „De ce plecăm de la teatru?“. Pe cât de cumpănit era, George nu ezita să tenteze paradoxul, şi asta tocmai datorită fineţii sale umane şi intelectuale: urcăm la teatru, dar ne şi îndepărtăm atunci când ceva nu ne place. Cunoaştem ambii versanţi ai muntelui. Splendide conferinţe, transmutate mai târziu într-o carte apărută la Polirom, Iubire şi neiubire de teatru (2013), unde ţinea să precizeze că miezul cărţii e construit în jurul acestor intervenţii ale sale la invitaţia directorului teatrului craiovean şi cu prezentarea mea. Ne-a pomenit numele în dedicaţiile cărţii – era nu doar politicos, educat, rasat, om de lume, ci şi atent. Un Gentilom.

Am verificat când a fost prima sa contribuţie la revista SpectActor: în 2014, la numărul special al revistei dedicat „Festivalului Shakespeare“. A scris despre spectacolul lui Silviu Purcărete, „Cum vă place“, realizat cu actorii Naţionalului din Budapesta, pe care îl văzuse chiar acolo. Atunci a devenit colaborator al revistei noastre micuţe. El, care era anturat de atâtea edituri şi reviste de prestigiu european…, a acceptat să fie craiovean. A contribuit enorm la vizibilitatea unei reviste (din provincie, dar nu provincială, cum remarca regretata Magdalena Boiangiu, în Dilema), pe care o aprecia tot mai mult, pe care o primea cu plăcere la Paris şi o făcea cunoscută prietenilor săi. A scris despre ea cuvinte memorabile, pe care le-am primit cu modestie, conştienţi că ne făcea un dar:

admir azi longevitatea publicaţiei craiovene. Ea serveşte teatrul nu ca un simplu instrument de informaţie, ci şi ca unul de gândire, de împărtăşire a vieţii comunitare proprie oricărui colectiv. Revistă de acompaniere fără complezenţă, conservator al unei memorii deficiente, mai mult ca oriunde, în această artă. Spectacole, actori, iniţiative îşi lasă urmele lor fragmentare in paginile revistei. O citim pentru prezent, dar şi din perspectiva dispariţiilor ulterioare ce-şi găsesc astfel o modestă consolare.

Plecat brusc dintre noi, George Banu nu este un dispărut. Cărţile sale, articolele risipite în numeroase reviste, între care şi SpectActor, intervenţiile sur le vif în cadrul festivalurilor, unde era invitat de onoare, păstrează pentru noi statura unui aristocrat al scenelor de teatru. Un singular care se amesteca în mulţime. Am stat de câteva ori lângă el în sala mare a teatrului craiovean şi ţin minte ce spunea adesea: contează şi lângă cine stai la un spectacol.

În multele sale reveniri în Craiova, ne plimbam prin oraş, convorbeam la o bere-două la terasele din oraş (Bulevard îi plăcea foarte mult, dar şi cofetăria din clădirea Minerva), vorbeam despre teatru dar mai ales despre oameni. Nu sunt un bun ascultător, cum era el – Strehler i-a mărturisit asta cândva: George, tu ştii să asculţi atât de bine –, dar măcar am consemnat în revistă şi prin înregistrări video spusele lui, iar acum când nu-mi mai răspunde la telefon sau pe whats, mă consolez că l-am auzit gândind astfel, la acea primă conferinţă în sala „Ion D. Sîrbu“:

Când am văzut acest decor, adică această masă şi acest fotoliu care e foarte impresionant, am avut senzaţia că o să joc „Regele moare“ a lui Ionesco. „Regele moare“ aşa şi începe: un rege într-un fotoliu, care dintr-o dată, exact ca în „Hoţi“, piesa Deei Loher, îşi dă seama înaintea morţii că viaţa există şi începe să îşi rememoreze viaţa de care nu vrea să se despartă. Teatrul îşi motivează atracţia, se hrăneşte din prezenţă, din faptul că suntem actori şi spectatori în acelaşi spaţiu, ceea ce nu e cazul cinematografului. Teatrul întreţine o relaţie de coprezenţă, o relaţie de comunitate între scenă şi sală.

Era captivant, subtil, direct, fără a face economie de gândire, luxos în memoria culturală a unei lumi pe care o frecventa şi care îl frecventa, fără a se ipostazia într-un guru al profesiei sale. Poseda subtilitatea şi claritatea a ceea ce numim distinguo, aceea pe care o face un om care scrie despre teatru şi artă, dar şi un practician al artei pe care o serveşte:

Teatrul este ceea ce spune un mare om de teatru, Grotowski – teatrul permite să constitui un public în acelaşi timp salvând identitatea fiecăruia. Un teoretician spunea; „ce îmi place la teatru este să fiu singur printre ceilalţi“. Deci nu singurătatea scriitorului în biroul lui, nu numai ceilalţi, să te pierzi printre ceilalţi, să se realizeze această relaţie, acest echilibru instabil şi seducător între socialitate şi personalitate. Odată spuneam unui prieten că mie dacă mi-ar plăcea numai să scriu nu m-aş mai duce la teatru. Dar eu am nevoie de oameni şi cred că toţi spectatorii care se duc la teatru, ca şi actorii, au nevoie de ceilalţi. noi ne suntem necesari unii altora: spectatorii actorilor, actorii spectatorilor.

Cunoscător fin al artei la zi, istoric al ei în anumite momente, făcea extraordinare conexiuni în această lume caleidoscopică unde privea ca un Argus cu o mie de ochi tot ceea ce produsese pictura şi sculptura mai valoros în miile de ani de când avem ceea ce se cheamă memorie culturală:

Când ne ducem la teatru, ideea e de a găsi de cele mai multe ori (cred eu şi nu numai eu, şi Peter Brook vorbeşte foarte des despre acest lucru) această reducere a lumii multiple, diverse din jurul nostru, de a o regăsi şi de a fi un element al lumii restrânse. Aş spune, poate să pară ciudat, dar când am văzut prima dată obiectul acestei practici foarte ciudate africane care constă în reducerea capului unei victime, e foarte interesant pentru că la Muzeul de Antropologie din Paris sunt o mulţime de capete, recunoşti exact trăsăturile omului care a dispărut, dar în mic. Noi suntem nişte capete restrânse, noi ne bucurăm de a fi împreună în aceeaşi sală, convinşi că suntem, constituim un fel de eşantion reprezentativ al societăţii.

Pentru George, Parisul era locul de unde pleca în lume pentru a reveni încărcat de obiecte-amintiri, urme ale paşilor săi, oraşul unde revenea din călătoriile sale de conchistador cultural. Era, cum l-am numit cândva, un „Ulise, rătăcitor pe mările memoriei (versul lui Saba este aici, parcă, anume pentru memorialistul urban: Mult navigasem în tinereţea mea…), întârziat cât trebuie în drumul spre Itaca pentru a fi de acord cu Kavafis că importante sunt drumul, călătoria, nu ţinta. A nu călători înseamnă a nu putea eşua, a nu putea acosta, a nu căuta portul, iar George Banu este acel girovago pentru care cercetarea celor neştiute încă, neodihna sunt mai importante decât adaptarea la un unic golf, la o singură bază…“ (Luceafărul de dimineaţă, nr. 1/2016). Când eram la Osica, mă suna de acolo: ştia că sunt prin grădină cu Andrei, băiatul meu, pe care îl invidia pentru r-ul lui. Deşi sunt de atâta vreme în Franţa, spunea cu umor, nu am reuşit să am un „r“ atât de bun! Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când un tânăr critic de teatru sosea într-o iarnă cu o valiză în Gara de Est a Parisului…

Aşa cum l-am iubit toţi cei care l-am cunoscut şi care i-am dedicat omagii în cele două numere ale revistei Secolul 21 (7-12/2019, respectiv 1-6/ 2020), unde am avut, la rugămintea sa, onoarea să contribui cu un scurt text, reiau aici, nu din amor-propriu, ci pentru că sunt convins că am simţit atunci imboldul să spun despre George ceea ce gândesc şi simt şi astăzi, inspirat de iubirea lui pentru teatru, artă, viaţă, despre spectacolul lumii prin care trecem ca actori perisabili, dar nesupuşi, cu toţii: „Cu George, atât de calin şi neliniştit în acelaşi timp (….), păşim pe sol ferm în lumea atât de necorporală uneori a teatrului. Şi totuşi, dincolo de certitudini, el este aidoma unui Ariel critic, ironic, spiritual, solemn-jucăuş, călăuzind-ne acolo unde ursuzul, atoateştiutorul, prea dogmaticul Prospero (cu modelul în acel fantast John Dee londonez) nu vrea să ne împărtăşească din secretele sale. În vreme ce Prospero este ameninţător, Ariel este salvator. Unul are un scop, revanşa, celălalt vrea doar libertatea (…) Un prieten pentru toate situaţiile, într-un spectacol fără final. Sunt de multă vreme un spectactor şi un ucenic al său.“

Cu George n-am să mă mai plimb prin oraş, însă cărţile sale, darurile lui pentru noi, îmi vor arăta drumul…

22-23 ianuarie 2023