IULIAN BOLDEA, GRAMATICA SUFERINŢEI

Dincolo de mode poetice, lirica lui Ion Pop se remarcă printr-o continuă reînnoire şi remodelare de sine. Temele recurente (timpul, scrisul, jocul, relaţia dintre cuvânt şi trăire, dintre convenţie şi revoltă, reflexele mitice ale realului etc.) sunt prelucrate cu acurateţe, în timbru lucid şi ludic, printr-un „foarte fin umor al ideii“ (Nicolae Manolescu). La toate acestea se adaugă irizările livrescului, vocaţia autoreferenţialităţii, imaginaţia austeră, din care sunt confecţionate scenarii reflexive şi afective în spectru diminuat, ilustrative pentru un „rentier al convenţiei“ (Al. Cistelecan). Un „ingenuu inhibat de universul cărţilor“, a cărui existenţă pare „un ceremonial desfăşurat după un cod anume“, Ion Pop este, totodată, un melancolic care „îşi regizează până şi spontaneitatea“ (Petru Poantă). E limpede că deschiderea spre concret amplifică sensibilitatea reflexivă a poetului, atent la cotidianul precar, la himeric şi la tabloul propriei vulnerabilităţi, fixată în grilă neoexpresionistă, contemplativă, afundată în mit şi originar, caligrafiile sale intertextuale având o gravitate meditativă substanţială, în siajul unei retorici a autenticităţii ce însoţeşte mai toate cărţile poetului.

Primele volume de poeme, Propuneri pentru o fântână (1966) şi Biata mea cuminţenie (1969), au un aer blagian, prin atracţia elementarului, toposul cuvântului şi reveriile dezrădăcinării. În Gramatică târzie (1977) şi Soarele şi uitarea (1985) imaginarul exprimă un patos reţinut, lucid şi graţios, reunind referenţialitatea şi autoreferenţialitatea, după cum în Amânarea generală (1990) şi Elegii în ofensivă (2003) tuşele cotidianului par mai dense, uşor teatrale, îmbibate de ironie şi livresc. Reflexive şi interogative, poemele din Litere şi albine (2010) au ca premise exigenţele ordinii şi ale echilibrului, viziunea pendulând între angoasă şi seninătate, între dizarmoniile fenomenalului şi utopiile muzicale ale poeziei, într-o sumă de „exerciţii de supravieţuire“, sau de „înseninare“. Situat între viaţă şi text, poetul trăieşte dilemele şi angoasele unei biografii alimentate de ficţiune, viaţa însăşi fiind citită ca text, printr-o hermeneutică a sensurilor unei existenţe agonice, a revelaţiilor traumei sau a spasmelor solitudinii, prin conciliere cu sine şi cu firea, printr-o recluziune în contemplativ şi seninătate, în sfera imaginarului livresc şi a ceremoniilor limbajului. Remarcabil, volumul Casa scărilor (2015) conţine versuri melancolice, ironice şi polemice, cu reverii livreşti desfoliate parodic de o privire suprasaturată de cultură poetică, de fantasmele intertextualităţii şi de obsesiile imediatului.

În volumul Proba focului (Editura Limes, 2023) se regăseşte aceeaşi nevoie de revitalizare şi reficţionalizare a toposurilor predilecte (timpul, scrisul, revolta, propensiunea spre imaginar), în caligrafii meditative, cu reverberaţiile afectelor reţinute. Repudierea biografismului, refuzul cotidianului dezafectat, resemantizarea limbajului curent, corelaţiile simbolic-imaginative sunt tot atâtea momente ale limbajului liric aflat în spaţiul convergenţelor metafizice subtextuale, cu aură simbolică, purtând sugestia unei arheologii a fiinţei, a unei rescrieri revelatoare a vocilor trecutului sau a promisiunilor imaginarului. Unele poeme au irizări de artă poetică şi reflexe etic-estetice vizând degradări ale socialului, sau declinul intelectual al lumii recente, înclinate spre banal, spre accesoriu, spre detalii irelevante, în dauna valorilor estetice autentice, ce legitimează elanul spiritului liric înspre orizontul metafizic: „Ostenit de atâtea epoci de aur,/ am ajuns, de la o vreme, să cred,/ foarte modest,/ doar în utopiile minore“ (Acum sunt sigur) sau: „Îmi vine, de la o vreme, să cred/ şi cred tot mai mult,/ că locuiesc într-o propoziţie.“ (Gramaticală). Ca „vechi făcător de versuri“, poetul are ambiţia simplificării, a minimalismului, neputând pretinde, totuşi, că a ajuns la „transparenta poezie tranzitivă/ cu adevărat adevărată“. Redescoperirea poeziei presupune o cedare a iniţiativei cuvintelor, „simţ al concretelor“ şi curajul acordat cuvintelor – cale de acces spre „dispreţuitul, cândva/ univers al simbolurilor“.

E prezent în unele texte discursul autoreflexiv, concentrat, retrospectiv, iluminat de presimţiri agonice, articulat în frazare densă, simplă, naturală: „Deocamdată pun virgule, puncte-puncte,/şi câte un mic popas pentru respiraţie-/ -/ punct-virgulă./ Mai respir, da,/ îmi trăiesc, cum spunea cineva,/ sfârşitul continuu. O amânare a strigătului“ (Citind mereu). Înregistrând când elanul ascensional spre transcendenţă, când propensiunile spre metamorfozele nimicului sau spre paliativele speranţei, Ion Pop transcrie adesea alibiuri ale neantului ce adastă în străfundurile poemului: „Se pare că, logic vorbind,/ nu-mi mai rămâne/ decât adăpostul în flacără“ (De ce?). Polemice, ironice, melancolice, insurgente sau consolatoare, poemele lui Ion Pop se disting prin simplitatea lor profundă, autorul punând în abis pragurile şi limitele reprezentărilor metafizice, într-un joc grav, ambiguu al perspectivelor multiple, cu voci care se întretaie, cu medieri care se refuză, un spectacol, în fond, al timpului şi al ieşirii din timp, în care frumuseţea se distinge ca mântuire şi detaşare („Cum ai trecut, prin ani, de la unul la altul,/ ba chiar de la tine/ la Altcineva!/ Rămânând totuşi cam acelaşi,/ într-o surdinizată, muzicală monotonie“ – Cum ai trecut). Alteori, poemul pare a fi un fel de „reportaj“ al inefabilelor, al disputei neîncetate dintre văzut şi nevăzut, în care este vizibilă întâlnirea dintre traumă şi armonie, dintre supliciul cotidianului şi fascinaţia armoniilor de dincolo de lume, pandant al ambiguităţilor viaţă/ destin, biografie/ operă, expuse în tuşe neutre, nu mai puţin sugestive: „A ridica două degete/ a însemnat că vreau să exist,/ trei degete sunt suficiente pentru o închinare,/ iar cu pipăitul cu ochii de sub pleoapele unghiilor/ ai putea ajunge – cine ştie? –/ chiar până la umbra lui Dumnezeu“ (S-au închinat poeme)“. Un alt poem (Drumul drept) expune cuvinte recurente, ca şi proiecţiile, impregnate de livresc, ale neantului, palimpseste ironice şi suave ale unor trăiri minimaliste, presupunând o exhibare a „măştii“ livreşti, asumare a unei retorici a ambiguităţii, între supliciul cărnii şi reveriile textualităţii. Ascultând de „geometria interioară“, „sângele îşi face de cap“, „triunghiurile par surde“, totul fiind, mai degrabă, „de tăcut“: „Să mai poţi auzi o clipă/ Uitând de unghiuri şi linii,/ cum ninge, cum sună/ clinchetul anilor“. Iluminate de spaime şi de bucurii minore, trăind acut urgenţele, vulnerabilităţile şi armoniile lumii, versurile lui Ion Pop au naturaleţe şi supleţe. Întrezărim în ele profunzimea tulburătoare a adevărului trăit şi frumuseţea gravă a unui dialog adâncit în sine cu tainele existenţei şi cu propriile adâncuri, în complicata gramatică a fiinţării, ca în finalul poemului Proba focului: „Da, mă chiar tem uneori,/ şi mi-e de pe-acum ruşine,/ de acest prea puţin demn/ moment de slăbiciune“. Poet cu „sânge de cerneală“, şi „o imaginaţie de comentariu al realului, de simbolizare a lui“, cu poeme ce nu au „spontaneitate, genuitate“, fiind mai degrabă „metafore de expertiză“ (Al. Cistelecan), Ion Pop îşi fundamentează lirismul pe reflecţie şi autoanaliză, pe trăirea crizelor semnificării. Critic literar remarcabil, poet sensibil şi grav, director de conştiinţe, mentor şi Profesor de remarcabilă „pedagogie“ a nuanţelor, Ion Pop s-a impus în orizontul literaturii române de azi printr-o continuă legitimare a probităţii şi exigenţei, prin „lectura“ poetică a lumii şi lectura Cărţilor, cultivând metafora vie a textului ca instanţă corelativă a metamorfozelor realului.