Hervay Gizella s-a născut la 14 octombrie 1934 la Makó (Ungaria), într-o familie modestă, cu mulţi copii. A terminat liceul la Zalău, urmând Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, secţia de limba şi literatura maghiară. A fost redactor la revista pentru copii Napsugár (Rază de soare) şi la Ifjúmunkás (Tânărul muncitor), profesoară la liceul maghiar din Bucureşti. A fost căsătorită cu Szilágyi Domokos, cu care a avut un fiu, Attila, mort în cutremurul din 1977. A debutat în 1963 în colecţia „Forrás“ cu volumul Virág a végtelenben (Floare în nemărginit). A mai publicat Reggeltől halálig (De dimineaţa până la moarte, 1966), Tőmondatok (Propoziţii simple, 1968), Űrlap (Formular, 1973) ş.a. Un loc aparte ocupă în creaţia ei Cartea lui Kobak (1966), hipocoristic pentru Attila, carte de poveşti, şi A doua carte a lui Kobak (1968). A fost inclusă în antologia lui Tudor Balteş Tineri poeţi maghiari din România, Editura Dacia, Cluj, 1979, iar Editura Kriterion a publicat în 1988 volumul Amprente, versuri, în traducerea Anamariei Pop. A tradus din poezia Anei Blandiana un volum intitulat Homokóra (Clepsidră, 1971). În 2010, la Editura Kriterion din Cluj-Napoca a apărut integrala poetică Az idő körei (Cercurile vremii), ediţie critică îngrijită de Balázs Imre József.

A murit la 2 iulie 1982, la Budapesta.

 

Defilare în cer

(Mennyei felvonulás)

 

Deci ne aflăm aici, în cerul în care nu credem

şi care, ştim bine, nici nu există.

Dar ne aflăm aici, mai presus de orice îndoială.

 

Deasupra noastră atârnă

un bec palid,

se înserează.

 

Până-n zori,

îngerii îşi lasă nimburile

pe noptiere.

 

Într-un alt cer,

ţipetele mamelor noastre.

 

Defilăm în viziunea

cerească.

 

În sus, pentru că aici

nu se poate decât urca.

Lift întors

viaţa noastră în prăbuşire.

 

Pe indicator scrie „Viitor“,

Suntem fericiţi,

am fost sau vom fi.

 

Ne aflăm în cerul în care nu credem.

 

Pe dos

(Visszáján)

 

Taci, taci, iar eu

mă zbat sufocându-mă în muţenie.

S-a întors pe dos şi iubirea asta,

totul mi se-ntoarce împotrivă ca un bumerang.

Rămăşiţa de putere, nervii sleiţi,

toate cinele întrerupte,

nopţile nedormite, totul,

totul vibrează aici în poezie,

în ochii tăi întorşi.

Se întoarce şi lumea, întoarce lovitura,

îmi zvârle îndărăt dorinţele,

se întorc pe dos.

„Aşa-ţi trebuie“ – se întorc loviturile,

ziua se-ntoarce pe dos,

apele curg îndărăt,

în adâncul lăuntric cade durerea,

e-n zadar orice spun în apărarea ta,

cuvintele pocnesc pe pereţi,

îmi tocesc în zadar zilele,

mi se-ntoarce împotrivă tot ce-am vrut,

mă zbat, mă agit în cuvinte.

(Şi nu am cui să mă destăinui.)

 

Până la urmă

(Végül)

 

nu există iertare

liniştea taie până la os

se chirceşte şi peisajul

obrazul ţi-e tot mai străin

 

deci ştii că nu se poate

ţi se-ntunecă şi ochii

în colţurile gurii

se coagulează cerul

 

Precum lumea

(Mint a világ)

 

Deci am greşit din nou.

Deşi nevoia mi-a dat speranţă,

nu credinţa.

Ies din propria viaţă.

Ce mă aşteaptă în afară?

 

Aici înăuntru – stive de nu –

se clădeşte ceva.

E tot mai greu

de spus ce.

 

Mă consum pe mine însămi,

din asta cresc în continuare

– din propriile greşeli –

cum şi lumea din afară.

 

Clopot

(Harang)

 

Calc pe vârfuri în tăcere,

îţi aud gândurile,

cu răsuflarea tăiată s-a oprit

clopotul deasupra noastră.

 

Dar se va legăna din nou,

va bate-n dungă timpul,

nu vom avea unde ne-ntoarce

când vine cataclismul.

 

Clipire

(Szemmelverő)

 

Trupu-ţi trup mi-e,

moarte-i moartea,

cum crucificată

mi-este învierea!

 

Crezu-i necredinţă,

casa dezţărată,

căluş de mâl mi-e

gura însetată.

 

Umăr lângă umăr,

tu şterge-mi murirea,

căci crucificată

mi-este învierea.

 

Formular

(Űrlap)

 

Am devenit majoră, nu-i aşa? Să rescriem aşadar

foaia de cadre. A fost prea multă hoinăreala

împletită cu condiţia de orfan şi prea puţine

cămine pe cap de om viu.

Rescriem asta. Da, sunt într-adevăr acasă.

Îmi creez un ţinut. Din cuvinte,

fireşte. Din cuvinte foarte durabile.

Nu contează dacă sunt de patruzeci şi doi, numai

să fie bocanci. Fără bocanci nu te poţi

duce la război. La cel deja trecut,

desigur. În ţinutul acesta e importantă

şi mantaua. E sigură, cum ar fi

o copilărie. Pe care n-am avut-o.

Nu-i bai dacă e mai lungă. O sumecăm.

Oricum rămâne mică până la urmă,

la sfârşit. Sfârşitul poeziei, desigur.

Restul se şterge. Vă rog să ştergeţi.

Să rămână esenţialul. Dictez:

M-am născut ca toată lumea. Îmi asum

răspunderea. Conform fusului orar

central-european.

Vă rog să-mi daţi o copie.

 

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko