RADU CONSTANTINESCU, BĂTRÂNUL WERNHER FAŢĂ CU SPIRITUL VREMII…

…sau zeitgeist cum îl numeşte în germană Gheorghe Săsărman, autorul volumului Suferinţele bătrânului Wernher, apărut în această toamnă la Editura Şcoala Ardeleană. De la bun început, două precizări sunt absolut necesare: parafrazarea titlului şi transparenta trimitere la cunoscutul roman al lui Goethe nu este deloc temerară, cum ar părea la prima vedere, ci se înscrie în subtila reverberaţie ironică care însoţeşte volumul încă de le primele sale pagini. Spre deosebire de tânărul Werther, ale cărui suferinţe de natură sentimentală îl vor împinge la sinucidere, eroul nostru contemporan este zguduit de cu totul alte necazuri, în conformitate cu zeitgeistul pe care îl trăieşte. El nu-şi va pune capăt zilelor, dar are o existenţă frisonantă, măcinat de nenumărate întrebări fundamentalele, care îl determină să se îndoiască de toţi şi de toate.

Pe de altă parte, însăşi structura compoziţională a cărţii sugerează cititorului avizat cheia de lectură, delimitându-se de originalul goethean. Încă de pe copertă, suntem avertizaţi că avem de a face cu un „manuscris anonim, rafistolat şi comentat de Gheorghe Săsărman“. Se apelează, astfel, la vechea convenţie literară a manuscrisului găsit/primit, cu autor necunoscut, publicat prin bunăvoinţa găsitorului/primitorului. Plicul voluminos cu coli imprimate şi numerotate care ajunge acasă la destinatar conţine un volum de proză redactat în limba germană. În prefaţă, autorul (evident nu cel anonim, ci primitorul…) enumeră, în registru detaşat-ironic, tentativele eşuate de a-l publica în Germania, precum şi decizia finală – traducerea în română şi trimiterea la o editură autohtonă. În consecinţă, conţinutul incendiar al volumului (căci, într-adevăr, în multe din secvenţele sale acesta conţine pagini desprinse parcă din cele mai fulminante polemici politice contemporane) este prezentat drept o emanaţie a gândurilor şi îndoielilor lui Wernher, cetăţean german al secolului XXI, „traducătorul“ mulţumindu-se cu inserarea unor note explicative, fie comentarii maliţioase pe marginea textului german, amintind savuroasele subsoluri ale Ţiganiadei, fie – de cultură generală, utile cititorilor pentru a avea acces la textele/realităţile pe care Bătrânul le invocă. Semnificativ este şi faptul că în manuscrisul iniţial eroul este definit prin acest apelativ, deşi vârsta biologică nu ar impune-o neapărat; Wernher este încă ager, vioi la minte, dar poate fi taxat astfel în raport cu întregul context social-politic în care vieţuieşte. El e Bătrân în raport cu epoca, „o nălucă fără istorie şi fără viitor“, străduindu-se în urma unor profunde zbateri ale conştiinţei să se adapteze societăţii moderne, o lume aluvionară, cu valorile în schimbare şi cu absurdităţile zeitgeist-ului de care aminteam la începutul acestor rânduri.

Suferinţele bătrânului Wernher decurg tocmai din inadecvarea sa, din efortul de adaptare, ilustrând feluritele ipostaze ale neplăcerilor fizice (eroul are, totuşi, vârsta senectuţii) şi psihice (trăieşte într-o societate modernă, super-tehnologizată, pe care se străduieşte cu dificultate să o înţeleagă). Acestor două paliere ale existenţei le sunt consacrate, pe rând, cele 16 capitole ale cărţii, într-un crescendo gradat cu rafinament, à la Hitchcock.

Primele secţiuni ale cărţii decodează „suferinţele“ de natură medicală: vizite la urolog şi proctolog pentru găsirea leacului împotriva unei sâcâitoare iritaţii epidermice, urgenţa unei jenante colonoscopii, urmată de nesfârşite şi cam inutile investigaţii cu privire la tratamentul alergiilor, pregătirea şi, în cele din urmă, realizarea unei operaţii de cataractă etc., etc. Grijuliu faţă de propria sănătate, meticulos până la pedanterie, Bătrânul are „un veritabil cult pentru medicamente“, vizitează conştiincios cabinetele medicale, îşi face cu rigurozitate controalele preventive şi periodice, nu ratează niciunul din vaccinurile recomandate cu insistenţă de medicina la zi. Paginile consacrate maladiilor fizice, veritabil tratat de medicină, cu trimiteri (uneori excesive) la boli, simptome şi tratamente, cu diagnostice şi anamneze desprinse din jargonul slujitorilor lui Esculap, denotă o documentare minuţioasă, inducând o imagine terifiantă asupra necazurilor bătrâneţii, amendată, în subtext, de un tandru badinaj care învăluie întregul cortegiu al necazurilor Bătrânului.

Străduindu-se să fie pacientul perfect, Wernher nu se poate abţine să nu constate aberaţiile care se propagă în numele progresului ştiinţei: „Observase în repetate rânduri că lucruri bune şi solide de odinioară erau înlocuite cu unele mai aspectuoase, dar care fie că nu mai funcţionau cu aceeaşi eficacitate, fie că se defectau mult mai repede…“, că „reclama pentru produsele farmaceutice era difuzată la televiziune mai ales la orele de audienţă maximă, dovadă că întreaga breaslă prosperă“. Aceste notaţii, fugare în primele pagini ale manuscrisului, devin recurente în partea a doua a cărţii, pe măsură ce Bătrânul îşi extinde observaţiile asupra vieţii social-politice. Tonul comentariilor, iniţial colocvial, dubitativ, devine vehement, acuzator la adresa noii paradigme sociale, cu exemplificări din Germania contemporană, dar şi din sistemul politic american, cu trimiteri la mandatele prezidenţiale ale lui Barack Obama şi de vice al Kamalei Harris. Bătrânul se simte manipulat şi meditează amar pe marginea anomiei cu care se confruntă zilnic, a valorilor tradiţionale contestate, abandonate, ba chiar stigmatizate într-o lume ce pare că a luat-o razna. Pentru a fi în pas cu mersul vremii, el citeşte „eseuri prin reviste, articole din Wikipedia, cel puţin ca să nu rămână complet străin. Nu putea intra însă nicicum în rezonanţă cu acele idei, care nu-i trezeau nici măcar empatie şi cu atât mai puţin disponibilitatea de a le accepta“. Se străduieşte să le înţeleagă, dar nu reuşeşte, le analizează logic, cu raţionamente corecte, care îl conduc la concluzii ce nu se potrivesc de loc cu haosul pe care îl constată în jurul său. Este cuprins uneori de panică, deoarece descoperă „în mod surprinzător că nu putea fi de acord întotdeauna cu cei ce se declarau progresişti şi tot mai des îşi găsea similitudini cu vederile celor pe care presa respectabilă îi apostrofa ca reacţionari“. Vulnerabilitatea lui nu este a unei persoane singulare, ci a unei întregi generaţii de… Bătrâni!

Aceste secţiuni ale cărţii ajung să fie (ca să respect disponibilitatea autorului pentru universul medical) adevărate fişe clinice ale civilizaţiei contemporane, radiografii politice ale întregului organism social, segment cu segment: inteligenţa umană vs. inteligenţa artificială, apele tulburi ale oceanului numit internet, războiul cibernetic, reţelele sociale în regimurile politice totalitare, culminând cu evocarea detaliată, a „tripleţilor univitelini“, cum îi numeşte Nicolae Manolescu într-un recent editorial din România Literară – woke, cancel culture şi political correctness (nimic altceva în ochii Bătrânului decât o „avanpremieră a luptei pentru putere“.)

Volumul se termină ex-abrupto, cititorul fiind lăsat în faţa unor uşi larg deschise, cu privirea pierdută spre viitor şi cu spiritul chinuit de incertitudini şi întrebări: Ce urmează? Ce se află dincolo de aceste porţi? Consolarea în suferinţă? Speranţa într-o ipotetică nemurire a sufletului? Nici Wernher, nici necunoscutul autor al manuscrisului german nu cutează să ofere vreun răspuns. Şi nici măcar… Gheorghe Săsărman!