Nicolae Coande

„Nimeni nu este un Adam literar“

1. Mario Vargas Llosa, pe care îl citaţi pentru a ne pune în „situaţie“, tocmai a publicat un roman pe care îl anunţă a fi ultimul din cariera lui. Lo dedico my silencio (Îţi dedic tăcerea, cum ar suna o traducere aproximativă în română) este un roman despre Peru, cultura sa, enigmele lui, valsul creol care-i uneşte pe peruani şi chiar acea formă singulară de a fi peruan care este huachaferia, o variantă locală a kitschului sudamerican. O ieftineală pe care snobii din middle class o socotesc trendy. Ei bine, cred că avem şi noi un anume kitsch românesc, sesizabil la toate nivelurile societăţii dar mai ales în „pătura superpusă“, care ne face să credem că suntem unici, cu trăirile, problemele şi subiectele noastre obsesive. Tacky. Fiecare scriitor este un astfel de huachafo care crede că spune adevărul său indenegabil, ultim şi important pentru omenire. Aş dori să nu relativizez în plină epocă woke (deconstructivismul e deja uitat, postmodernismul pare cumva ruşinos), dar absolutismul emoţiilor, chiar al subiectului liber ales nu ţine cont de… cursul literaturii. Mai suntem şi aleşi de subiecte, nu doar le alegem. Pentru scriitorii cu o minimă experienţă, inclusiv de viaţă, negocierea temei nu este un act de voinţă unilateral. Scrii ceea ce ţi se potriveşte şi eşti potrivit pentru un anume subiect care îşi cere dreptul la viaţă într-un anumit moment. Scriitorul nu este omul de marmură şi nici stahanovistul propriei vieţi, mai ales când e conştient că literatura este mediul său de viaţă iar viaţa este ceva de ordinul literarului. Adică o nouă calitate a vieţii în care îţi găseşti locul tău după ce te confrunţi cu demonii tăi, dar şi cu demonii altora. Adică ai celorlalţi autori, al celorlalte cărţi, idei, poate. Liber în preajma libertăţii altuia, eu nu am putut scrie Necuvintele, Omul fără voie, Guillaume poetul şi administratorul, Parcul, Maratonul, Copacul cu 10000 de imagini, Cartea de iarnă, Harrum, cartea ratării sau Resursa. Însă, cu toată modestia, eu sunt cel care, cu restul de libertate rămas, am scris Nu m-au lăsat să conduc lumea. Sună arogant? Poate, dar aceasta a fost voinţa mea, tot atât pe cât a fost a poemului care a cerut acest titlu. Sau cum ar spune Borges, nimeni nu este un Adam literar. Şi atunci de unde atâta libertate? Eu nu vorbesc de lanţuri, dar sunt graniţe fine care nu trebuie încălcate. Să mai zic o dată: sunt atât de liber cât îmi permit înaintaşii şi, dacă îndrăznesc prea mult, şi cei din viitor. Curajul literar nu e doar riscul de a fi singular, de a irita, ci o formă de putere de a fi inclusiv Celălalt. Cititorul, poate.

2. Nu sunt decât poet, aşa încât subiectele par să fie în grija prozatorilor, poate şi a constructorilor de sisteme şi teorii literare. Dar nu fug de răspuns. Spun că uneori am şi eu micile mele teme: în Memoria unui mort este memoria mea, cartea de poeme din 2019, am dat peste tema tricksterului, a unui anume Harum-Scarum (termen preluat din laboratorul limbii engleze, uşor de decriptat), dar pe care l-am simţit în preajma noastră – nu doar a mea – în aceşti ultimi ani când neîncrederea omului în semeni a crescut îngrijorător. Şi nu era vorba de Covidul care a îngândurat lumea. Este vorba tot de ameninţătorul Celălalt. Ca să vezi! Celălalt este cel la care tânjim pentru dialog şi solidaritate, dar este şi sinistra umbră care conspiră în spatele nostru, uneori în visele noastre. Un spion, poate comic uneori, intrat deja în fiinţa noastră, un vulpoi mai stilat sau mai mojic care ne maimuţăreşte gesturile şi ne filtrează gesturile, un mic diavol provincial sau, după caz, unul cu grad major, un mare Actor care joacă piesa cu multe măşti. E un adversar redutabil şi trebuie să-i acordăm toată atenţia, mai ales când credem că ne-a lăsat în pace. Cu mintea ta nu gândeşti doar tu…

3. Eu vorbesc de Dânsul, iar dumneavoastră îmi spuneţi de… Critic. Dar el este un rău necesar, un antidot adesea pentru egolatria scriitorului, un ins cu personalitate istorică. E posibil să se fi născut deodată cu scriitorul, poate în persoana aceluiaşi individ. Ca Androginul, cândva, s-o fi despărţit şi el de dublul său, dar uite-i împreună în noua (dez)ordine literară a lumii. Nu cred că e rău să fii criticat (deşi toţi vor să fie iubiţi), dar eşti pe un teren care presupune şi lupta. Or fi Cain şi Abel în fotografia estompată care ne joacă în faţa ochilor? Or fi Castor şi Polux? Or fi Asterix şi Obelix? Pe casca Minervei, nu ştiu clar! Că uneori este şi criticul un demon meschin, marcat de limitele şi de poftele sale, un şef de lot care parcelează mica literatură română, nu trebuie să ne impresioneze prea tare. Cum zicea Burroughs într-un roman al său, Oraşele nopţii purpurii, parcă: nu vâna cârpa. Nu fi taurul furios care este atras în capcana coridei în care te atrag băieţii călare din arenă. Scriitorul nu trebuie să-şi mute atenţia de la el însuşi, deşi nu trebuie nici să creadă că lumea are drept buric pe El Însuşi. Scriitorii care se dau în vânt după succes, chiar dacă îl merită, sunt ridicoli precum coiful lui Don Quijote. Te şi poţi bărbieri în el. Viaţa cu covor roşu e pentru staruri, noi suntem doar oameni care scriu. Pe scurt, şi când mi se pare că sunt nedreptăţit, îmi spun că poate are şi criticul dreptate. N-oi fi eu infailibil. Uite, am scris o carte despre 70 de poeţi români şi am încercat să văd bogăţia poeziei acelora. Dar eu ştiu ce înseamnă viaţa unui poet – atunci când am avut o „viaţă de critic“, în temerara mea incursiune mi-am amintit de asta. Totul e să nu uiţi cine eşti şi să nu te crezi mai mult decât faci. Rămâne cum a spus Borges.

Ultima parte a anchetei, în numărul următor