Hanna Bota

Şamanism literar

Tocmai libertatea aceasta despre care sunt întrebată mă incită. În ceea ce mă priveşte, ea deschide calea autenticităţii. Şi ştiu că tulbur umorile unora, ştiu că învârt cuţitul în rană, că mă ating de cele mai intime trăiri, cele care ar trebui să stea pitite şi netulburate, ştiu că se întâmplă să tai în carne vie, se întâmplă să provoc hemoragii, dar mai ştiu şi că acest demers poate fi vindecător. Nu e o scoatere la suprafaţă doar de dragul expunerii, ci e ca o exorcizare. Cu cât umblu mai adânc în tainiţele traumelor şi le tai rădăcinile, ele ies la vedere şi, deşi doare, deşi pot provoca supuraţii, e singura şansă de vindecare. Scăpăm de tumorile care, altfel, ori s-ar închista rămânând pe veci ascunse – devenind deranjante –, ori s-ar maligniza şi ar metastaza pe te miri unde, fără să mai poţi face legătura cu problemele iniţiale. La fel se întâmplă şi în microcosmos, şi în spaţiul social, căci aceste teme ating atât indivizi, cât şi familii, grupuri, societate.

Mai nou, m-am trezit că sunt ca un şaman care aplică un fel de ayahuasca literară şi, recunosc, îmi place postura. Chiar dacă asist la tulburări şi contorsiuni care cuprind persoanele-personaj, după ce trece „noaptea strâmtorării lui Iacov“ – ca să folosesc o sintagmă vetero-testamentală –, vine dimineaţa eliberării, se descoperă puritatea şi inocenţa fiinţei. Pentru aceste dimineţi cu lumină albă sunt gata să trec eu însămi şi să-mi trec personajele prin cele mai întunecate văi. Carne şi sânge. Lacrimi şi scrâşnet de dinţi. Apoi, pace. Pacea aceea care întrece orice pricepere. Eliberare. A lor şi a mea. A noastră. Şi nu e vorba de violenţă, ci de stări chiar mai adânci, o lucrare care străpunge tainiţele existenţei.

Dacă tot ştim că rămâne puţină literatură în urma noastră, dacă scriem ştiind că se şterge, căci asistăm la scoaterea de pe liste chiar a uriaşilor literaturii, atunci, măcar să ştiu că am mers până la capăt, până la capătul meu, după toată puterea mea. Să ştiu că n-am stat deoparte de teama de a nu atinge şi deranja părerile altora. Măcar scoatem demonii din sistem, îi arătăm cu degetul, tragem rafale asupra lor.

Cartea Când în fiecare zi e joi, care scotea la lumină mafia de transplante de organe din Cluj, a zgândărit destulă mizerie. Dar apoi, s-a schimbat ceva semnificativ. Nu susţin că lucrurile s-au schimbat doar ca urmare a cărţii, dar informaţia plutea în mediu, ea a ajuns unde trebuie şi a contribuit, surse credibile mi-au transmis asta. Am văzut cum oameni sărmani aflaţi pe liste de ani de zile şi tineri fără speranţă au ajuns să facă transplant.

Cea mai recentă carte a mea, Trei femei, cu mine, patru a născut deja controverse, întrebări, a atins persoanele care deveniseră personaje. Fiind un roman de familie, am auzit: „ar fi bine ca X să nu citească romanul – îmi spune una dintre surori –, n-o să te ierte niciodată că l-ai făcut securist pe bărbatu-so şi ai scris că a bătut-o pe Doina Cornea“. Ei, nu eu l-am făcut securist, s-a făcut singur. „Tu crezi că nepoata noastră e chiar atât de rebelă? Dacă citeşte ce ai scris, se va supăra pe tine“. Ei, asta e, dacă la 15 ani a fugit de acasă, dacă s-a opus oricărui efort de a fi ţinută în frâu, a fost mai rebelă decât am descris-o eu, dar acum e o persoană matură şi respectabilă, şi ar înţelege că e vorba de un personaj de roman. Deşi, de citit, ea, suedeză fiind, cine ştie dacă va apuca. Oricum, ce am scris am scris. Dar am mai observat că familia, citind, a putut interioriza o serie de întâmplări, şi-a putut explica reacţii şi manifestări care se repetau în matricea relaţiilor, aşa că s-au limpezit lucruri.

Până la urmă, scrierea este pentru cunoaştere, cum spune Kundera. Iar cunoaşterea are puterea de a transforma.

Temele mi le dă proximitatea. Mă uit în jur şi ştiu. Ceea ce se află cel mai aproape de mine e cel mai autentic (chiar dacă acest „aproape“ a însemnat mii de kilometri, chiar Arhipelagul Vanuatu şi ultimii canibali). Nu scriu nimic fără să fi trăit în prealabil. Acesta e datul meu. Cunoscând lucrurile şi evenimentele nemijlocit, am un mare avantaj în a le descrie. Nu pot fi păcălită şi nu păcălesc. Nu zic că este singura variantă de a scrie autentic, zic doar că este calea mea. Şi nu caut autenticitatea vieţii ca să am ce scrie, ci invers: pentru că trăiesc din plin, căutând şi căutându-mă cât de adânc îmi permite înţelesul, pot apoi să şi scriu. Sau să nu scriu. Până nu irumpe nevoia de a aşterne ce s-a aşezat. Şi atunci trăiesc încă o dată. Şi încă o dată. Bogăţia se dublează, se triplează.