CAROL IANCU, DE CE S-A SINUCIS VORONCA?

I. Argument

• Ilarie (Edi) Voronca, Moyrazès, 1944, probabil septembrie. (Arhiva Carol Iancu)

În anul 2011, la 65 de ani după moartea poetului şi la 17 ani după dispariţia soţiei sale, am publicat 12 scrisori pe care Ilarie Voronca le-a trimis prietenului său, doctorul Saul Axelrud. Am decis să le public în revista Apostrof (anul XII, nr. 6, 2011) nu numai datorită calităţii acestei reviste literare, ci şi, mai ales, datorită admiraţiei pe care o port personalităţii şi operei ştiinţifice şi literare a Martei Petreu. Aceleaşi consideraţii sunt la originea prezentului dosar, la care ţin să adaug felicitările mele pentru munca sa perseverentă în serviciul Apostrof-ului, cu care s-a identificat, şi de la care a decis să se retragă, după 33 de ani de o investiţie excepţională.

Cele 12 scrisori, până atunci inedite, au dezvăluit pentru prima dată cauza imediată a sinuciderii lui Voronca, ultima, cea din 26 martie 1946, fiind o confesiune sfâşietoare privind hotărârea sa funestă. Cinci ani mai târziu, în 2016, a apărut la Bucureşti, în traducerea românească făcută de Vladimir Pană, Jurnalul sinuciderii, aflat în arhiva părintelui său, Saşa Pană. Acest Jurnal, „deşi scris cu iminenţa morţii, cu stiloul în dreapta şi cu robinetul de gaz ucigaş în stânga“, reprezintă, aşa cum a afirmat Saşa Pană, „un imn închinat vieţii, iubirii, un alt manual (tot) al fericirii perfecte mereu căutate, niciodată pe deplin atinse“^[1]. El completează precedenta mea publicaţie, care elucida misterul sinuciderii poetului. Şi, cu toate acestea, multe aspecte privind ultima parte a scurtei sale vieţi, îndeosebi înlănţuirea faptelor şi evenimentelor care au dus la sfârşitul său tragic, au rămas necunoscute. Iată de ce am continuat investigaţiile mele, care mi-au permis să fac cunoştinţă cu familia institutorilor Jean şi Elise Mazenq, cei care l-au primit şi protejat în satul Moyrazès, iar mie, începând din 2011, mi-au acordat interviuri şi mi-au pus la dispoziţie o întreagă documentaţie.

În acest an, cu ocazia aniversării a 120 de ani de la naşterea poetului, mi-am impus două iniţiative: în primul rând, organizarea unui colocviu internaţional, care a avut loc la 13 octombrie 2023, în Aula Academiei Române, în partenariat cu Centrul de Cercetări interdisciplinare în Ştiinţe Umaniste şi Sociale de la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, cu Institutul de Studii Avansate pentru Cultura şi Civilizaţia Levantului din Bucureşti şi cu B’nai B’rith România^[2]; iar în al doilea rând, publicarea unui ansamblu de scrisori inedite ale lui Ilarie Voronca din anii 1943-1946, adresate lui Elise şi Jean Mazenq, însoţite de câteva fotografii inedite sau puţin cunoscute, reunite în acest număr special al revistei Apostrof.

II. Războiul şi refugiul lui Voronca în satul Moyrazès

După înfrângerea Franţei şi demobilizarea sa în luna august 1940, Ilarie Voronca, ca mulţi alţi scriitori şi artişti evrei, se refugiază la Marsilia, unde reia legătura cu Jean Ballard, directorul revistei les Cahiers du Sud, la care colaborase şi înainte de război. Aici l-a cunoscut, în primăvara anului 1941, pe tânărul poet Denys-Paul Bouloc, fondatorul editurii l’Ilôt, şi apoi al revistei Méridien şi al editurii cu acelaşi nume, care, reuşind să ocolească cenzura, îi va publica în anii „de noapte şi ceaţă“ importantele sale scrieri: Lord Duveen ou l’invisible à la portée de tous (1941), Les Témoins (1942), La Confession d’une âme fausse (1942) şi La Clé des réalités (1944). În vara anului 1942, autorităţile de la Vichy au făcut, la cererea autorităţilor germane, în zona aşa-zis liberă din sudul Franţei, arestări masive de evrei care, închişi în lagăre de tranzit, au fost apoi deportaţi în lagărele de exterminare naziste din Polonia. În această atmosferă de nesiguranţă, Voronca, care deşi nu a participat (la fel ca soţia sa Colomba şi Benjamin Fondane) la recensământul persoanelor de origine evreiască, impus de guvernul lui Pétain, a decis să plece din Marsilia, refugiindu-se între septembrie 1942 şi mai 1943 la Orpierre, un sat de lângă localitatea Gap, nu departe de munţii Alpi, unde, pentru a se întreţine, a trebuit să muncească ca argat într-o fermă. Aici, sănătatea sa şubredă (el suferea de o pleurită cronică) s-a înrăutăţit, iar cel care l-a ajutat să părăsească Orpierre a fost poetul Denys-Paul Bouloc. Acesta i-a găsit un nou loc de refugiu la hotelul Trébosc din satul Moyrazès, lângă Rodez, oraşul său de reşedinţă, din regiunea Aveyron. Voronca a ajuns acolo la 8 iunie 1943, iar proprietara hotelului, aflând că noul oaspete juca şah, i-a făcut cunoştinţă cu învăţătorul Jean Mazenq, pasionat de acest joc. Foarte rapid, între cei doi s-a legat o prietenie şi, deoarece hotelul închidea la ora 23:00, pentru a nu întrerupe partidele de şah care continuau până seara târziu, Jean Mazenq i-a propus să vină în clădirea primăriei, unde el avea propriul apartament în care locuia cu soţia sa Elise (învăţătoare la clasele mari, el predând la primele clase) şi cu fiica lor Suzette (care avea atunci 10 ani, şi căreia Voronca îi va consacra romanul Henrika), şi unde se afla, de asemenea, şcoala primară. După numai câteva săptămâni, Ilarie Voronca a fost instalat într-o cameră spaţioasă (iniţial prevăzută pentru un eventual institutor suplimentar), unde el va rămâne până în septembrie 1944. Numiţi institutori la Moyrazès în octombrie 1941, soţii Elise Mazenq (1906-2007) şi Jean Mazenq (1908-1977) (care a asigurat şi funcţia de secretar de primărie în toată perioada războiului), i-au oferit din primul moment lui Voronca o ospitalitate de excepţie.

III. Conţinutul scrisorilor lui Voronca

În afară de două scrisori redactate la Moyrazès în luna august 1943, şi una la Toulouse în septembrie 1944, toate celelalte au fost trimise de la Paris, unde el a revenit în octombrie 1944, şi unde va rămâne până la 4 aprilie 1946, când s-a sinucis. Corespondenţa alăturată, pe care am tradus-o în limba română, conţine un total de 26 de documente, reproduse şi în originalul francez: 25 poartă semnătura lui Voronca, 24 sunt adresate cuplului Mazenq şi unul doctorului Axelrud. La acest ansamblu, am adăugat răspunsul lui Elise şi Jean Mazenq (din păcate, neajuns) la ultima scrisoare pe care poetul le-a trimis-o la 27 martie 1946^[3].

• Elise şi Jean Mazenq la Moyrazès, 1946. (Arhiva Carol Iancu)

Care este conţinutul acestei vaste corespondenţe?

Primul subiect care se regăseşte în majoritatea scrisorilor este generozitatea soţilor Jean şi Elise Mazenq, pentru care Edi (prenumele real cu care Voronca semnează) are o admiraţie şi recunoştinţă infinite. În cartea poştală din 4 august 1943, Voronca le mulţumeşte noilor săi „mari prieteni“, promiţând că va urma exemplul lor de bunăvoinţă, indulgenţă şi caritate, sperând să-i împărtăşească bucuria de a-i fi cunoscut şi fostei sale „admirabile însoţitoare“ Colomba. Aceleaşi sentimente sunt exprimate şi la 27 august 1943 când, elogiind elevaţia lor morală şi devotamentul lor, el proclamă: „Franţa este cea care a produs fiinţe ca voi. Cum să nu adorăm Franţa?“. Jean şi Elise Mazenq sunt consideraţi „prieteni îngereşti“, cărora le datorează supravieţuirea sa, aşa cum scrie Voronca doctorului Saul Axelrud la 2 iunie 1945, „… niciun sacrificiu nu este prea mare pentru a-mi asigura egoistul meu confort. De peste un an locuiesc şi mănânc la ei. Rămas fără resurse, nu ştiu ce aş fi devenit dacă Dumnezeu nu m-ar fi adus la ei“.

• Colomba Voronca, portret atribuit lui
Victor Brauner.

Al doilea subiect în ordine cronologică se referă la soţia sa, de care s-a despărţit în 1939, dar de care nu a divorţat, şi al cărei nume, Colomba, este prezent în nu mai puţin de şase scrisori, prima datând din 4 august 1943, citată mai sus. La 29 octombrie 1944, Voronca insistă asupra dificultăţilor întâlnite în primele două zile după sosirea sa la Paris şi îşi exprimă durerea de-a o fi găsit pe Colomba în pat, bolnavă, foarte slăbită, cu un „obraz cadaveric“, într-o cameră friguroasă, o adevărată „gheţărie“. Oferindu-i un buchet de flori, după aproape cinci ani de despărţire, el îi spune că fiind catolic, el rămâne soţul ei şi nu poate divorţa. El nu ne face cunoscută reacţia Colombei, dar notează că viaţa acesteia i se pare totuşi „mai mult sau mai puţin aranjată“ cu poetul G. [Guillevic]. Trebuie să precizăm aici că, aflând de pasiunea lui Voronca pentru Rovena, cu care ea a făcut cunoştinţă la Paris, câţiva ani înainte de izbucnirea războiului, Colomba, rănită în demnitatea ei de femeie înşelată, a cedat poetului Eugène Guillevic (1907-1997). Ea a întreţinut cu acesta, care era căsătorit, dar separat de soţie şi copii, o relaţie continuată până în 1952. Paule, verişoara sa, pe care Edi a văzut-o înainte de a o vizita pe Colomba, l-a primit cu răceală, declarându-i că îl dispreţuieşte, deoarece el şi-a părăsit „religia sa“. Elise este informată că la data de 4 ianuarie 1945 Colomba, care a trebuit să fie operată, se afla încă la spital, ţintuită la pat, rana sa nefiind încă cicatrizată. Având remuşcări, Edi a scris unui prieten („Gérard“) „să nu-i facă niciodată soţiei sale ceea ce el i-a făcut Colombei“. El ar dori să o trimită pe Colomba, după întoarcerea sa de la spital, să se odihnească câtva timp la Moyrazès, în familia Mazenq, dar, din păcate, ea „a devenit prea fatalistă şi resemnată“. Edi regretă de asemenea că nu a reuşit să o despartă de egoistul Guillevic, care nu face decât „să se admire pe el însuşi“ (21 ianuarie 1945). El se declară nemulţumit că nu a reuşit „să rezolve problema recăsătoriei sale cu Colomba“ (de fapt, a reconcilierii cu ea!) şi, lăudând nobleţea şi fineţea ei, el crede că este prea târziu pentru a reveni la situaţia precedentă. El scrie că viaţa Colombei „pare îndeajuns de serios angajată“, în pofida faptului că poetul Guillevic este căsătorit, şi că ea ar merita „o viaţă liniştită cu un soţ iubitor“! (12 februarie 1945). Cinci săptămâni mai târziu, la 18 martie 1945, el face cunoscut cuplului Mazenq că, pentru vacanţa lor de Paşte, Colomba, pe care a văzut-o recent, le poate pune la dispoziţie apartamentul ei, aşteptând cu nerăbdare venirea lor la Paris. Numele Colombei va mai reveni în corespondenţă doar o singură dată, un an mai târziu, la 20 martie 1946, când, relatând purtarea josnică a Rovenei, el îi destăinuieşte Elisei dorinţa sa de-a se împăca cu Colomba, în cazul în care ea „ar putea să se despartă de Guillevic“, fiindu-i totuşi teamă că acest lucru ar putea fi „o nouă eroare“.

Al treilea subiect abordat este, pe de-o parte, nemulţumirea faţă de „munca istovitoare“ de la Radio (4 ianuarie 1945), faţă de problemele întâlnite la acest serviciu („plin de subtilităţi şi într-o bună zi mi-e frică că-mi voi pierde echilibrul“) şi faţă de dificultăţile vieţii la Paris (unde este frig, şi unde cheltuieşte mai mult decât câştigă), iar pe de altă parte, dorinţa fierbinte de a reveni la Moyrazès: „Când voi veni eu însumi la voi, adoraţii mei?“ (21 ianuarie 1945); „Mi-e dor de voi, şi doresc să vă revăd, să retrăiesc lângă voi. Să mă duc la plimbare cu Jean. Să-l privesc cum pictează. Să merg cu el la pescuit“ (12 februarie 1945); „Da, sunt foarte nerăbdător de a vă revedea“ (27 februarie 1945) etc.

Figura Rovenei şi evoluţia relaţiei sale cu ea constituie al patrulea şi cel mai important şi dureros subiect. Deşi în scrisoarea din 8 septembrie 1944, trimisă din Toulouse, aluzia la secretul său se referă, fără îndoială, la pasiunea lui pentru această femeie, numele ei apare în toate scrisorile doar începând din 27 decembrie 1945. La această dată, Edi se plânge de obstacolele pe care trebuie să le învingă pentru a o readuce pe Rovena, pe care speră ca „în primăvara sau vara viitoare“ să le-o prezinte lui Elise şi Jean. La 6 iunie 1945, el recunoaşte că trăieşte într-o „teribilă tensiune“: „aş vrea s-o regăsesc pe Rovena, şi trebuie să am încă răbdare, să mai am răbdare, niciun mijloc de comunicare, şi în plus formalităţi insurmontabile de efectuat“. La 8 ianuarie 1946, Voronca îi anunţă că el va face un nesperat voiaj la Bucureşti, iar descrierea rapidă a acestei călătorii şi întoarcerea sa cu Rovena face obiectul a două scrisori trimise în aceeaşi zi (27 februarie 1946). În prima, după ce îşi exprimă îngrijorarea faţă de „vâltoarea“ în care a intrat, declară că este „bolnăvicios pasionat“ de Rovena, în timp ce „Ea mă iubeşte mai puţin (m-a iubit ea vreodată mai mult?“). În a doua, el mărturiseşte că este „Îndrăgostit nebuneşte de Rovena. Nu mai ştiu dacă ea mă iubeşte“. O săptămână mai târziu, la 3 martie 1946, el o anunţă pe Elise, confidenta sa, că „drama a izbucnit“: „Azi dimineaţă mi-a mărturisit, în sfârşit, totul. De un an de zile, iubeşte (şi este iubită de un alt om)“. Deznădăjduit, o întreabă pe Elise ce să facă şi o roagă să se ocupe rapid de publicarea unui manuscris intitulat Tratat de fericire perfectă, scris când încă mai credea în existenţa fericirii. El o roagă să facă acest lucru, „pentru a se agăţa la viaţă“. Şi continuă să-şi descrie calvarul: „ieri seară, uitând ce s-a întâmplat duminică, m-am apropiat de Rovena, am vrut s-o îmbrăţişez: ea a izbucnit în lacrimi şi m-a respins. Nu vreau să mă atingi – mi-a mărturisit ea. Iubesc pe altcineva. Am vrut să mă omor. Această femeie este un monstru […]. N-ar trebui s-o alung? Vai! O iubesc, o iubesc încă la nebunie. Aş vrea să o reţin“ (5 martie 1946). Urmează un veritabil apel pentru a nu fi abandonat: „Dacă Rovena (blestemata Rovena) mi-ar fi scris din România că totul s-a terminat între noi, ar fi fost mai uşor. Dar acum! sunt distrus! Scrieţi-mi! Nu mă abandonaţi! Ajutaţi-mă să scriu poeme şi poveşti“ (8 martie 1946). Disperat, el face o primă tentativă de sinucidere, deschizând gazul în bucătărie: „Rovena şi-a dat seama şi a fost un motiv în plus pentru a mă trata de nebun şi «imbecil» etc. Nenorocirea este că, deşi sunt conştient de lipsa mea de demnitate şi de defectele (păcatele) capitale ale Rovenei, nu am încă forţa s-o părăsesc“ (15 martie 1946). Mulţumindu-i Elisei, ale cărei cuvinte de încurajare constituie un motiv de a trăi, Edi îi destăinuieşte că ideea sinuciderii „îl frământă tot timpul“ (19 martie). Aceasta cu atât mai mult cu cât Rovena îl chinuie, povestindu-i dezmăţurile sale, trecând, timp de şase ani, „de la un bărbat la altul“ (20 martie). Cu toate acestea, el nu poate să se detaşeze de ea, şi întreabă dacă poate fi primit la Moyrazès (25 martie), dacă poate să-i găsească, plătind pensiunea din scrierile sale, un loc unde să stea vreme de doi ani la ţară, unde va trăi cu „ţărani francezi care vorbesc şi gândesc franţuzeşte (Oh! departe, departe de dezmăţul românesc, Rovena este ieşită din Sodoma şi Gomora“ (26 martie). El mărturiseşte că, dacă nu ar avea intenţia „de a scruta toată gândirea şi toată concepţia (sa) filozofică“, ar putea lua în considerare şi eventualitatea de a trăi doi ani în mănăstirea Bonnecombe (situată nu departe de Moyrazès), căci „Cred în Dumnezeu şi în Isus, dar doresc încă să mă confrunt cu toate ideile mele şi toate sentimentele mele“ (a doua scrisoare din seara zilei de 26 martie).

Bolnav, obosit, deznădăjduit, nemaiputând suporta umilinţele Rovenei, pentru Edi singura şi „cea mai bună soluţie“ este moartea: „Căci ce să fac cu viaţa mea. Să reîncep – aşa cum ţi-am propus în scrisoarea de ieri –, la ţară sau undeva într-o mănăstire. Şi ce să fac după doi ani, exclus din toate. Şi de ce aş merita (merit eu?) pedeapsa de a mă înverşuna să trăiesc?“ (27 martie 1946). Este ultima sa scrisoare, la care a aşteptat în zadar un răspuns. De fapt, Jean şi Elise, conştienţi de situaţia disperată a prietenului lor, l-au invitat să vină la ei, dar răspunsul lor a întârziat să fie trimis, iar între timp Edi s-a sinucis. Ştiind că responsabila biroului poştal din Moyrazès deschidea şi citea corespondenţa, Elise a decis să trimită scrisoarea prin poşta din localitatea Rodez, ceea ce explică întârzierea. Oare Edi şi-ar fi schimbat teribila sa decizie dacă răspunsul i-ar fi parvenit imediat? Să ne amintim că, tot din cauza unei întârzieri poştale, doctorul Axelrud a luat cunoştinţă de conţinutul ultimei scrisori trimise de Voronca la data de 26 martie 1946, iar asta l-a împiedicat să reacţioneze la timp. El ne-a mărturisit că a regretat acest lucru cu atât mai mult cu cât îl ştia pe Voronca fragil, singur, turmentat, culpabilizându-se pentru despărţirea de Colomba, şi, mai ales, ştia că acesta făcuse o primă tentativă de sinucidere.

IV. În loc de concluzie

Lectura atentă a celor 26 de scrisori inedite ne permite să facem următoarele constatări. În primul rând, şansa pe care a avut-o Voronca de a fi primit de minunata familie Mazenq, care i-a oferit căldura unui veritabil cămin, în pofida greutăţilor inerente situaţiei de război, i-a permis acestuia să scrie şi să-şi continue opera sa poetică. Nota din 17 august 1944 este o dovadă suplimentară a participării sale active în cadrul unui maquis^[4] care a luptat pentru eliberarea regiunii Aveyron de ocupaţia nazistă. Cu totul diferită de perioada fericită petrecută la Moyrazès, revenirea sa la Paris a însemnat o degradare constantă a sănătăţii lui şi a situaţiei lui materiale şi morale (imaginea care se degajă din corespondenţă este aceea a unui om bolnav şi mereu obosit). Fără îndoială că dificultăţile la care a trebuit să facă faţă în postul de răspundere de la Radiodifuziunea franceză au jucat un rol deloc neglijabil în sentimentul de abandon şi singurătate în care se afla. Ele s-au suprapus tragediei sale conjugale. Scrisorile din Paris confirmă, pe de altă parte, că el nu a încetat să o admire şi să fie ataşat de Colomba, soţia şi marea dragoste a sa, căreia i-a închinat, în pofida pasiunii pentru „divina şi diabolica Rovena“, în anul 1942, un vibrant poem intitulat Sans mémoire (Fără memorie) apărut postum^[5]. De asemenea, în L’Interview („Interviul“), publicat la Marsilia în 1944, figura Colombei este evocată cu multă fervoare.

În corespondenţă găsim câteva menţiuni fugitive privind orientarea religioasă a lui Ilarie Voronca şi angajamentul său politic, două aspecte aparent marginale, dar care nu sunt complet elucidate. Primit şi protejat într-o familie catolică tradiţionalistă, Elise Mazenq fiind chiar extrem de pioasă, nu trebuie să ne mirăm că, pentru a-şi exprima recunoştinţa faţă de ea, el a frecventat biserica din Moyrazès (dar şi, poate mai ales, pentru a nu îi fi bănuită originea evreiască, într-o perioadă în care a fi străin şi evreu echivala cu o condamnare la moarte prin deportare în lagărele de exterminare naziste). Curios rămâne argumentul prezentat Colombei (şi povestit Elisei), că, fiind catolic, el nu poate divorţa de ea; faptul că verişoara sa Paule i-a declarat că îl dispreţuieşte pentru că şi-a părăsit „religia sa“ ar confirma o schimbare de religie, care, din varii motive, ar fi intervenit deja în ţara natală, înainte de stabilirea definitivă în Franţa. Dar, chiar dacă i-a declarat Elisei, în penultima scrisoare, credinţa sa în „Dumnezeu şi Isus“, el nu poate lua în considerare, nici măcar temporar, viaţa într-o mănăstire, înainte de a scruta… gândirea şi concepţia sa filozofică! De asemenea, faptul că a primit la Radio personalităţi „de stânga“, care s-au remarcat în „maquis“ şi în lupta antifascistă, nu poate confirma adeziunea la ideologia comunistă, absentă atât în corespondenţă, cât şi în opera literară.

Scrisorile lui Voronca trimise soţilor Mazenq, îndeosebi Elisei, prietena devotată, devenită confidenta sa, confirmă că decizia imediată a sinuciderii este datorată comportamentului josnic al Rovenei. În acelaşi timp, ele pun în evidenţă fragilitatea şi solitudinea poetului, pe care ideea morţii îl urmăreşte constant. Astfel, chiar înainte de voiajul făcut în capitala României, unde a avut parte de o primire „triumfală“, fiind sărbătorit de numeroşi intelectuali de renume la restaurantul Imperial, în seara zilei de 2 februarie 1946 (deci înainte de mărturisirile oribile ale Rovenei), el se confesează Elisei şi lui Jean, la data de 21 ianuarie 1945: „Ce m-aş face dacă nu aş avea certitudinea şi refugiul prieteniei voastre? Cred că aş fi nenorocit şi aş muri“.

^[1] Ilarie Voronca, Jurnalul sinuciderii. Îngrijirea ediţiei şi traducerea de Vladimir Pană, Tracus Arte, 2016, p. 11.

^[2] Colocviul internaţional intitulat „Ilarie Voronca (1903-1946). De la Brăila la Paris“ constituie ediţia I a simpozionului internaţional „Dr. Iuliu Barasch“, al cărui scop este de a pune în evidenţă contribuţia evreilor la cultura şi civilizaţia României în diverse domenii de activitate. La deschidere au intervenit: Mircea Dumitru (care l-a reprezentat pe Ioan-Aurel Pop), Emil Constantinescu, Felicia Waldmann, Carol Iancu, Gabriela Marinoschi şi Irinel Popescu. Au prezentat comunicări universitarii şi cercetătorii, cunoscători şi pasionaţi de opera poetului: Michael Finkenthal, Carol Iancu, Ion Pop, Răzvan Voncu, Petre Răileanu, Vladimir Pană şi Cosmin Pană (ultimii doi au pregătit Expoziţia Ilarie Voronca, prezentată în câteva vitrine conţinând cărţi, scrisori, diplome, fotografii şi acte diverse din arhiva personală a lui Saşa Pană. Actele acestui colocviu sunt prevăzute să apară la Editura Academiei Române, într-un volum coordonat de Carol Iancu.

^[3] Toate aceste scrisori pe care le reproducem au fost donate de familia Mazenq arhivelor departamentului Aveyron.

^[4] Mişcarea de rezistenţă din Franţa în Al Doilea Război Mondial.

^[5] Ilarie Voronca, „Documents et choix de poèmes“, Le Pont de l’Epée, nr. 27-28, 1965, p. 60.