ION BOGDAN LEFTER, …PENTRU TOATE VÎRSTELE!

La capitolul lucrurilor care „vin de se leagă“ atunci cînd te ocupi mai multă vreme de un subiect, de pildă de anglo-americanistica românească: ce mi-a mai „picat sub ochi“ în biblioteca familiei, căutînd prin rafturi sau răscolind teancurile de cărţi aşezate unele lîngă altele pe parchet?

Studii shakespeariene, evident! Dar şi altele multe: traduceri după autori anglofoni, eseuri care-i comentează, reluări, rescrieri şi-o furtună de referinţe la britanicii şi la yankeii de ieri şi de azi, literaţi sau nu, la istoria şi la prezentul Regatului Unit şi-al Noului Continent. Lumea şi istoria ar fi lipsite de părţi ale lor importantissime dacă am pune între paranteze contribuţiile englejilor şi, de la un punct încoace, şi-ale americanilor, gîndirea lor filozofică, socială şi politică, descoperirile lor ştiinţifice şi economice, creaţiile artistice, întreaga civilizaţie anglo-americană, esenţială pentru cea a europenităţii şi-a evoluţiei întregii Planete.

Despre Marele Will: nu-mi atrăsese atenţia, nici nu mai ţineam minte că am în casă culegerea Shakespeare in Nine- teenth-Century Romania (= …în România secolului al XIX-lea), îngrijită de Monica Matei-Chesnoiu, profesoară la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa (Editura Humanitas, 2006), rezultată din proiectul Shakespeare in the Romanian Cultural Memory: A Model of European Cultural Integration (= …în memoria culturală românească: un model de integrare culturală europeană): identificarea şi transcrierea/ transliterarea traducerilor şi a ecourilor Marelui Will în zona noastră în respectivul secol, apoi cercetare atentă şi cele opt studii pe care opt specialiste de la universităţile din Constanţa, Bucureşti, Galaţi şi Timişoara le-au scris pentru cartea cu concluzii. Prima referinţă notabilă de la noi: un articol Despre Shakespeare al lui Heliade Rădulescu în Curierul de ambe sexe din 1836. O prezentare extinsă, datorată unui Grigoriu Moldovanu – în Familia din 1866. Menţiuni în articole semnate de Eminescu, Repertoriul nostru teatral, în Familia din 1870, şi Caragiale, în cunoscutele Cîteva păreri din Ziua, din 1896. Un studiu amplu despre Shakespeare’s Influence on the Plays of Ion Luca Caragiale (= Influenţa lui… în piesele lui…) al constănţencei Marina Cap-Bun. Celelalte autoare: Ileana Marin, Camelia Bejan şi, fireşte, Monica Matei-Chesnoiu din oraşul-port la Marea Neagră, Ana-Maria Tupan şi Aida Todi din Bucureşti, Pia Brînzeu de la Timişoara, Eugenia Gavriliu de la Galaţi (alt port – la Dunăre!), cu contribuţii foarte interesante toate.

Am regăsit cele două volume în care Andrei Zlătescu şi-a împărţit teza de doctorat susţinută în 2008 în Canada, la University of Alberta din Edmonton, în statul din titulatura şcolii. Tînăr scriitor în grupul Ficţiunilor din 1991 (cunoscătorii ştiu despre ce e vorba…), emigrat în Nord-America, unde a predat la Western University şi la Fanshawe College, ambele din London, Ontario, precum şi la University of Calgary, Alberta. Şi-a publicat teza după ce s-a reîntors în ţară: Shakespeare’s The Tempest and The Elizabethan World (Furtuna lui… şi lumea elisabethană) şi Prospero’s Planet. Critical Quandaries around Shakespeare’s Last Play (Planeta lui Prospero. Perplexităţi critice legate de ultima piesă a lui…; ambele cărţi – la Editura Publica, 2014). Ne-am revăzut. Mi-a oferit cărţile, foarte serioase, cu bibliografii solide, dar şi cu puncte de vedere provocatoare, apropo de „perplexităţile“ în faţa Furtunii. A predat scurtă vreme la Facultatea de Ştiinţe politice a Universităţii din Bucureşti. A lucrat pentru un program al Naţiunilor Unite în România. S-a stins prea repede, în 2017, la doar 51 de ani.

Şi altele, bunăoară culegerea unui tînăr ziarist atras de Festivalul Shakespeare de la Craiova şi cufundat într-o documentare peste standardele jurnalistice: Cristian Nedelcu, Însemnări despre Shakespeare/ Essays on Shakespeare (Editura Aius, 2006); sau exoticele interpretări ezoteriste ale lui Florin Mihăescu din Shakespeare şi piesele-basm (Editura Herald, 2003); etc., etc., etc.

O simpatică traducere de popularizare: Cine a fost William Shakespeare?, cărticică a unei americance, autoare de literatură pentru copii, Celeste Davidson Mannis (traducere de Oana Duşmănescu, Editura Pandora M, 2015), probabil paginată în aceeaşi machetă ca ediţia originală, cu ilustraţii (!) de un John O’Brien. Oare am primit-o sau am cumpărat-o în joacă?!

Non-shakespeariene: traducerile Ioanei Sasu-Bolba, în ediţii bilingve, după Swift, Jonathan Swift’s Poems/ Poemele lui Jonathan Swift, şi după Alexander Pope, Essay on Man. Essay on Criticism & other verses/ Eseu despre Om. Eseu despre Critică şi alte versuri, cu studii prefaţatoare ale Mihaelei Mudure, reputata profesoară a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj (Editura Limes, 2010, 2015)…

Însă am mai notat în „serialul“ de faţă că n-o să mă ocup sistematic de traducerile din englezeşte, un subiect în sine: foarte numeroase, realizate în cîteva etape mari de echivalări cu funcţii culturale cruciale. Oare vor fi fost indexate?! Numele principalilor traducători îi avem în Dicţionarul de anglişti şi americanişti români al lui Virgil Stanciu. Pe Leon Leviţchi şi pe Dan Duţescu i-am amintit, la fel pe Bill Stanciu însuşi şi pe George Volceanov, însă şi-au adus contribuţia atîţia alţii, de la Frida Papadache, Petre Solomon, Radu Lupan, M. Ivănescu, Andrei Bantaş, Antoaneta Ralian la – din generaţia noastră – numitul Volceanov, apoi Irina Horea, Mihnea Gafiţa, Mihai Moroiu şi atîţia alţii, urmaţi de seriile mai-june.

Un subiect care ar putea fi interesant: scriitori care valorifică în literatura lor cunoştinţele de anglo-americanistică, precum Gabriel Gafiţa, Codrin Liviu Cuţitaru, Radu Andriescu, Florin Irimia, Liviu Bleoca etc. Dintre cei vechi – Ion Biberi şi alţii.

Mi-l amintesc acum şi pe Dan Grigorescu, pe care nu l-am avut profesor, însă ne cunoşteam din lumea literară de dinainte de 1989. Nu era anglo-americanist, ci comparatist, în Facultatea de Litere, încît, atunci cînd am ajuns şi eu în Universitate, în 1990, am devenit colegi. Poliglot şi erudit pe largi suprafaţe culturale, nu doar „universalist“, ci şi critic literar şi eseist cu contribuţii varii, de asemenea traducător, dar şi cronicar şi teoretician al artelor vizuale, fusese director al Bibliotecii Române din New York în prima parte a anilor ’70, se documentase intens, cu „bulimia“ intelectuală care-l caracteriza, şi a scris mult despre America şi despre cultura Lumii Noi. A alcătuit un masiv Dicţionar cronologic. Literatura americană (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977).

Alt „alt subiect“: contribuţiile anglo-americanistice ale ne-anglo-americaniştilor…

Tot „ne-shakespeariene“: în timp ce răscolesc prin camerele ticsite cu cărţi, „cade“ dintr-un teanc un mic studiu-inventar despre Premiul Man Booker. The Man Booker Prize de Vladimir Vrâncianu (Editura Tracus Arte, 2014), cu listele complete ale cîştigătorilor, pe cei care au urmat ni-i comunică Internetul…); sau o glumeaţă culegere de poeme jucat-ingenui, Special Rhymes for Special Times (= Rime speciale pentru vremuri speciale sau mai degrabă Versuri speciale pentru momente speciale, Pavesiana, f.a.) – despre lunile anului, despre jucării şi animale, despre părţile corpului, despre Crăciun, versuri scrise direct în englezeşte de Marina Socol, studentă şi ea în Pitar Moş în anii în care, drăgăliţă-Doamne, am învăţat şi eu pe-acolo…

Vasăzică – isprăvi anglo-americanistice de toate soiurile, pentru toate vîrstele! Cum se învaţă numele de animale şi totodată numărătoarea pînă la 10? Varianta Marinei Socol:

„One monkey,

Two cats,

Three frogs

And four bats,

Five tigers,

Six snakes,

Seven lions,

And eight rats

Nine camels

And ten foxes –

All put in a circus boxes.“ (Animal’s Rhyme)

(Oare e cazul să traduc?!)