MIRELA NAGÂŢ, PORTRET LA MATURITATE

Alex Goldiş şi-a adunat în volum (Zoom in/zoom out. Lecturi de critică şi literatură contemporană, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2023, 374 p.) cronici şi fragmente din publicistica literară a ultimilor 16 ani, cântărind oportunitatea unei asemenea culegeri cu texte „scrise la cald“. Argumentele pro pe care le desfăşoară în debutul cărţii sunt pertinente: e drept că risipite prin diverse arhive fizice sau online, puţine texte despre literatura ultimelor decenii sunt accesibile, şi că sintezele perioadei sunt rare. Iar selecţia asumată are scrupulul de a tria mai ales comentariile care răspund unui criteriu al consistenţei problematizante, relevante şi azi.

Vedem în carte şi un portret interior al celui care-şi contemplă „evoluţia personală“ de la criticul literar din tinereţe la criticul criticii care are întâietate acum, cu apetenţă pentru teorie internaţională, scrutând cu o oarecare nostalgie începuturile anilor 2000, când cronica literară „conta încă enorm“, cum spune el. Colegii de magistratură care începeau să se impună atunci sunt numele consacrate de azi: Andrei Terian, Mihai Iovănel şi Teodora Dumitru, cu care a făcut echipă la revista „Cultura“, dar şi Paul Cernat, Bogdan Creţu, Bianca Burţa-Cernat, Cosmin Ciotloş, iar afinităţile cu aceştia se simt de altfel, firesc, în decupajul culegerii, toţi figurând în sumar. Printre rânduri desluşim „poetica“ acestui val interesat să dispute „toate subiectele tabu ale istoriei literare“, reînnodând firul mai degrabă cu şaizeciştii, crede autorul, de care i-ar uni „ambiţia de a reconstrui“, şi nu cu optzeciştii mai aplecaţi spre fragmentarism şi marginal.

În mare, formula cu care operează Alex Goldiş e explicată chiar de critic cu sintagma din titlu, Zoom in/zoom out, o combinaţie de focalizare asupra obiectului literar cu asumarea unei perspective mai largi, de sistem, în care analizele au parte de fiecare dată de problematizări şi contextualizări consistente. Ce cucereşte e justeţea derulării argumentelor, textele au aerul unor obiecte robuste, în care introducerile „uneori iritant de lungi“, cum le denunţă autorul într-un gest de captatio, în debutul cărţii, sunt de fapt desfăşurări intelectuale antrenante care-i elucidează cititorului un întreg peisaj literar. În general am fi înclinaţi să atribuim seriozităţii probate până la capăt o eventuală rigiditate. Nu e cazul lui Alex Goldiş căruia nu-i sunt străine nici fraza alertă, nici tuşele ironice. De pildă, un intelectual ca Gabriel Liiceanu, cu care se află pe poziţii ideologice şi stilistice diferite, nu e deloc menajat: referindu-se la Dragul meu turnător, Goldiş sesizează o anumită „cosmetizare“ a experienţei de victimă a delaţiunilor la Securitate: „cocoţat în vârful Destinului şi fără spaima termenilor cu majuscule, eseistul nu coboară niciodată pe terenul mlăştinos al ipotezelor sau al analizelor, preferând întotdeauna formulările apodictice, de la altitudine“. Întrebarea e de ce selectează criticul acum comentariul pe marginea unei cărţi fără o miză literară semnificativă, iar un răspuns posibil ar fi că textul e menit să figureze ca mostră a temperaturii polemice. La oricâte grade ar urca, aceasta însă nu se va contamina cu vehemenţă sau morgă răutăcioasă, „raderile“ oricât de nete vor căuta mereu să scoată la lumină şi micile pepite, izbânzile, dincolo de nereuşita de fond. Şi viceversa! Căci sunt şi autori recenzaţi favorabil, cărora li se arată ferm unde şi-au lăsat analizele incomplete sau cum să le continue. Distanţele sunt marcate de fiecare dată expresiv. Iată, de pildă, din acelaşi jet polemic, un text intitulat „Filozofia în pijama“ despre volumele de epistole critice ale lui Alexandru Muşina, amorsate contra câmpului intelectual de la începutul anilor 2000. Poetul ar fi luat în vizor modelul Şcolii de la Păltiniş, doar că, arată Goldiş, distanţat de progresismul şi „optimismul ideologic“ afişate de o aripă a generaţiei ’80, ar fi ajuns, paradoxal, destul de aproape de „păltinişeni“, prin adeziunea la „valorile tari, tradiţionaliste“. Poziţie în care punctele similare, identificate de critic, ar fi postura de moralişti şi „obsesia tutoriatului cultural“.

La capitolul literatură, selecţia se echilibrează între douămiişti (Dan Sociu, Marius Ianuş, Ştefan Manasia, Vlad Moldovan, Medeea Iancu, Alina Purcaru, Radu Vancu, Adrian Schiop, Bogdan Coşa, Ştefan Baghiu, Radu Pavel Gheo) şi numele mai vechi, consacrate (Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina, Gabriela Adameşteanu, Angela Marinescu, Marta Petreu, Adrian Marino, Paul Cornea, Ion Ianoşi), iar critica criticii cântăreşte jumătate din carte, inclusiv cu nume internaţionale ca Franco Moretti, Matthew L. Jockers, David Damrosch sau Andrew Piper, căci Alex Goldiş e interesat de studiile cantitative şi de distant reading, el însuşi fiind mobilizat într-un proiect „transnaţional“, despre proza subversivă din spaţiul est-european.

Un text cu un traseu aparte care depăşeşte cadrele cronicii literare, ia ca punct de plecare o antologie de proză scurtă, a anilor 2000, coordonată şi prefaţată de Marius Chivu. Pornit să nuanţeze ipoteza sărăciei genului scurt la noi, expusă de prefaţator, şi chiar să amendeze ignorarea anilor ’80, arătată de acesta din urmă, Goldiş dă in nuce un studiu de istorie şi sociologie literară despre dinamica genului la noi, de la proliferarea prozei scurte în perioada de dinaintea Primului Război Mondial, urmată de exclusivitatea romanului în interbelic, pâna la revirimentul postbelic cu povestirile din anii ’60 cu personaje bizare, „sucite“, nealiniate politic, şi cu cele din deceniul opt, când, scrie criticul, „genul scurt devine un adevărat program literar: un program de coborâre a literaturii în cotidian şi un exerciţiu de renunţare la caracterul emfatic al scriiturii“.

Poate cele mai palpitante pagini din carte sunt cele consacrate, in extenso, Istoriei critice a literaturii române a lui Nicolae Manolescu. Captivează felul în care prin formularea obiecţiilor, e pus în scenă un dialog cu masivul tom manolescian, realmente avantajos pentru cititor, nelipsind, evident, fundalul istorico-literar şi chestionarea ideii de canon. O mică antologie cu aşa-zise „trufandale critice“, adică formulări percutante identificabile în istoria criticului şaizecist, s-ar putea întocmi, de ce nu, şi în cazul lui Alex Goldiş. Iată, de pildă, câteva mostre de portrete critice: Mihai Iovănel e considerat apropiat „din unghiul corozivităţii interogative, dar şi din încercarea de placare a ştiinţificului pe umoral“ de modelul lui Eugen Negrici, în scrisul lui Cosmin Ciotloş desluşeşte „un simpatic demon şerbancioculescian“, Paul Cernat are drept calitate principală „capacitatea de a vedea faptul literar de la altitudine“, iar Andrei Terian e fixat prin prisma unei anumite vocaţii pentru marile „răsturnări interpretative“.

Şi sondarea operei lui Mircea Cărtărescu, fie că e vorba de ultima parte din trilogia Orbitor, fie de Zen. Jurnal 2004-2010, duce la câteva observaţii neaşteptate, căci Goldiş decelează analogii subtile între cele două cărţi, marcate amândouă, spune el, de scenariul raportării la un celălalt, geamănul în Orbitor, propria sa variantă scriitoricească fertilă de tinereţe în Zen. Entuziasmul criticului pare însă mai viu pentru volumul memorialistic, considerat un veritabil „thriller al crizei de creaţie“, „una dintre cele mai convingătoare şi mai frumoase confesiuni despre criza inspiraţiei – nu doar din literatura actuală, ci, probabil, din întreaga literatură română“.

Mai mult decât o carte care ia temperatura literaturii recente, Zoom in/zoom out a lui Alex Goldiş e un volum care pune în scenă, cum bine observa Sanda Cordoş, „o panoramă a calităţilor criticului“. Selectarea şi reunirea în volum a textelor din publicistica literară a ultimelor decenii fac şi mai vizibil profilul lui intelectual, căci una e să citeşti comentariile în revistă şi alta e să le articulezi într-o construcţie mai largă. Miza a fost explicată cândva de Nicolae Manolescu cu o formulă memorabilă, când nota că volumul impune un critic într-o mai mare măsură decât reuşesc articolele succesive să impună un cronicar.