Balla Zsófia s-a născut la 15 ianuarie 1949 la Cluj. A studiat în oraşul natal, terminând Liceul de Muzică şi absolvind în 1972 Academia de Muzică. Între 1972-1985 a lucrat ca redactor muzical la emisiunea în limba maghiară a Studioului de Radio din Cluj. Până în 1994 a lucrat la diverse publicaţii, precum Eløre (Înainte, 1985-1989), Családi Tükör (Oglinda familiei, 1989-1992), A Hét (Săptămâna, 1992-1994). Din 1993 îşi împarte existenţa şi activitatea între Budapesta şi Cluj.
A debutat în 1968 cu volumul A dolgok emlékezete (Memoria lucrurilor). Au urmat Apokrif ének (Cântec apocrif), 1971, Vízláng (Flacăra apei), 1975, Második személy (Persoana a doua), 1980, Kolozsvári táncok (Dansuri clujene), 1983, A páncél nyomai (Urmele blindajului), 1991, Eleven tér (Piaţa vie), 1991, Egy pohár fð (Un pahar de iarbă), 1993, A harmadik történet (A treia întâmplare), 2002, A nyár barlangja (Peştera verii), 2009, Más ünnepek (Alte sărbători), 2016. În 1983, la Editura Kriterion, a apărut în limba română volumul Aşa cum trăieşti, traduceri de Aurel Şorobetea, cu un cuvânt înainte de Grete Tartler.
Această răbufnire va împinge valul până la ţărm.
Îl înalţă forţe care înghit vapoare;
furtuna, care macină scoici, rupe alge,
biruitoare îi împinge spuma înainte.
Goneşte împins din urmă, aleargă spre îmbrăţişare,
rostogolindu-se, aruncându-se, de mii de ori căzând
şi ridicându-se la o viaţă nouă, luceşte,
preţ de câteva clipe, ca un perete verde de sticlă
incasabilă; înaintează ca o falangă,
măreţ, măturător, nemilos,
cuprinzând totul, sufocant,
înalţă pe creastă şi împinge-n adânc, smucitor.
Nu se mai poate opri, deşi se-ndreaptă spre pieire,
limanul e moarte şi ţărmul e capăt, oprire.
Şi totuşi,
cu creasta-mpodobită de cununa florilor de spumă,
goneşte îmbătat înainte, se aruncă afară,
se zdrobeşte pe stânci, şi-arată
noianul de stropi în care s-a împrăştiat.
O pădure rară, stacojie,
cu Soarele-ngenuncheat la mijloc,
la Crăciun, o portocală fierbinte
stropeşte cu sucu-i luminos;
apoi un râu în vale, îngheţat, pietros,
case ici şi colo, căpiţe, latrine;
pe gardurile înnodate cu sârme,
găleţi, ulcele, ciori. O floare de plastic.
O femeie, înfăşurată-n cârpe groase,
duce-n două găleţi lături la un coteţ,
şoldanul flămând plânge cu glas roziu,
îşi simte pieirea. Două găini scormonesc
în grădina din spate, se fugăresc.
Un ciot de lemn cu corn de rinocer
apare-n faţă, scrutat de călător: mărgele
roşii, albastre, negre se văd pe tufare.
Câmpu-i acoperit, e suflat cu sare.
Aici a fost o mare primordială, acum e pacea hibernală.
Se rostogoleşte-o tăcere-n leşin, adâncu-i pulsează grav.
Fugi alerte de pian ţi se desprind de pe tâmple.
Cu boboci palizi, ciclama se holbează
la lumea largă ca o mare, întinsă dincolo de ferestre.
Pagodele crăciunelului se lasă în jos, ating pământul.
Răsună clopotul amiezii, stârneşte zarvă.
Distingi în ea râul îndrăgit, marea,
se apropie vuind,
se revarsă pe ţărm de bucurie.
Ai voştri îi duc pe ai voştri.
Salvaţi-i pe cei ce-s duşi,
pe cei duşi dintre voi.
Salvaţi-i pe cei ce fug,
pe cei ce scapă, pe cei pierduţi.
Salvaţi căruţa, calul,
ferestrele şi sticla lămpii.
Salvaţi-l pe cel ce se ţine de caldarâm,
salvaţi-i pe cei încovoiaţi, pe cei ce cărăbănesc,
salvaţi barca, pluta şi securea.
Salvaţi porţile, băncile şi drapelele.
Salvaţi cărţile aruncate de pe raft, salvaţi mărgelele,
ultimele frânturi de chip de pe marginile pozelor.
Salvaţi lujerul care îndrăzneşte să iasă din sol.
Dintre voi, salvaţi-i pe cei de-o seamă cu voi, pe cei
trecuţi de temniceri pe liste, salvaţi-i din ceea ce
aţi construit, salvaţi-i pe cei ce s-au rătăcit acolo
încrezători şi de bună voie, salvaţi-i de regrete
şi pedeapsă înainte de a fi prea târziu, puneţi-i
sub pavăza celor zece porunci necruţătoare;
salvaţi-i pe muţi de viziuni şi pe neştiutori
de grai, salvaţi scheunatul
de mârâit, râsul de hohotit,
salvaţi-i pe cei decedaţi,
salvaţi unghiile, gropile,
genunchii, conciurile, trenele. Salvaţi
avionul acesta.
Salve animam meam.
– Podul se lasă curbat aşa de greutate.
Nu mai ajunge cuvântul, îmbucătura,
orice înverşunare şi tăcere sunt nimic.
Sub noi, e luat tot ce poate fi dus
de şuvoi, cruci, ghete, cărţile, sacul.
Nici ruga n-ajunge la Cel de Sus,
scrisa se mistuie-n foc, ca damnatul.
Copilul imploră bomboane, poveşti;
lampa se clatină-n tainic cutremur,
robinetul gâlgâie apă murdară,
vântul mătură-n adânc podul, muşcata,
turtureaua, suflă-năuntru şi-afară.
Anotimp fatal, vara rebegită până-n oase
deschide ape lucii, flutură steag de pace:
de ce lasă Domnul molima destinelor sărace?!
Ca să te ridici cu vorba şi braţele goale.
Ca să te aperi.
Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko