MIRCEA MOŢ, MONEDELE ÎN AER

Cele trei secţiuni ale volumului Monede în aer, publicat de Viorel Mureşan la editura „Caiete Silvane“ (Respiraţie sub apă, Avuţii plutitoare şi Arhiva păianjenului), trimit spre o permanentă oscilare între realitatea concretă şi un convingător univers al imaginii rezultate dintr-o viziune marcată de orgoliul creaţiei ca replică dată lumii concrete. Mottoul însuşi devine sugestiv pentru poezia lui Viorel Mureşan. Mai mult decât perceperea „corectă“ a realităţii, contează ghicirea acesteia, ca o creaţie într-un timp aparte: ,,Poezia este închiderea unei uşi, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă…“.

Lui Roland Barthes stiloul i se părea potrivit pentru texte serioase, iar pixul, pentru improvizaţii ocazionale. Dincolo de consideraţiile barthiene asupra creionului, la Viorel Mureşan modestul şi învechitul instrument de scris trădează semnul unei dorite apropieri de natural şi de elementar. Apelând la grafit şi bănuindu-i puterea de a înmuguri în extremitatea ultimă, de jos, a lumii, autorul percepe scrisul ca un programatic gest ce reordonează elementelele realităţii într-un univers având orgoliul unei logici aparte: „ca dintr-o superstiţie scriu poezii/ numai cu creionul/ ştiind că solzii grafitului/ au înmugurit şi au crescut pe fundul oceanelor// cine şi-ar putea închipui vreodată/ o colonie de cucuvele/ urcând pe coşul vulcanului// în jurul mâinii mele când scriu/ se strânge ţipătul lor“ (Poezia). Spre adevărurile vieţii imediate poetul priveşte doar din când în când, detaşat şi poate neîncrezător, câtă vreme este interesat de fantasme cu accente suprarealiste. Poetul nu este un suprarealist, dar lecţia suprarealismului îl încurajează să creeze imagini „pure“ în gratuitatea lor: „o piatră cenuşie intrată pe jumătate în pământ/ părea ziua de sâmbătă/ pe terasele înverzite// pe partea ei rămasă afară/ se mai vedeau urmele unor/ transformări şi adaosuri/ peste care creştea muşchiul// acolo/ râsul meu era al unuia care/ are faţa boţită/ ieşind dintr-un nor// iar spre adevărurile vieţii/ priveam numai din când în când/ cu coada ochiului“ (Poveste de vânătoare). Sau: „Doamna Tuy cântând îşi şterge sicriul de praf/ în timp ce părul ei cade într-o ninsoare ce nu se mai poate opri// i-a fost frig mereu în ultimii o mie de ani/ şi a tot văzut venind vapoare de gheaţă/ pe nil// gazelele o privesc numai noaptea/ prin ferestre tăiate în soare/ şi ele ştiu prea bine că ceea ce văd acolo/ nici nu există/ Doamna Tuy a plecat să întoarcă o vizită/ la prietena ei Doamna Nai/ şi a trimis vorbă printr-o slugă apropiată/ că mai întârzie încă o mie de ani“ (Statui). Există la Viorel Mureşan un admirabil spectacol realizat prin asocieri cu totul neaşteptate, prin semnificative decupaje: „venim să ascultăm lătratul unor cămăşi“ (Decupaj). Uneori impresia este că autorul rescrie/corectează enunţuri cu care ne-au obişnuit cărţile primilor ani de şcoală.

Imaginarul lui Viorel Mureşan este consecinţa scrisului care ia iniţiativa şi tinde să-şi impună propriile fantasme. Scrisul pe ochi devine expresia metaforică pentru un poet care aşază scrisul între el şi lume, ca pe o posibilă dioptrie. O poezie se intitulează deloc întâmplător Scrisoare. Privirea reţine cu totul alte realităţi, ochii scrutează întunericul, credincioşi universului pe care îl va întemeia scrisul: „şi iarăşi îmi încep ziua/ privind capete de tauri/ care acoperă cerul/ şi lei culcaţi pe orizont// îmi arunc ochii/ la ghemele de întuneric/ înşirate pe grindă// (…) scriu pe colţul lăuntric al ochiului meu/ fraze cu sânge mâncat de furnici/ când o rază de soare/ când o rază de lună“. Timpul creaţiei devine prielnic perspectivei dorite: „îmi scriu versurile numai la lumină de fulger// doar atunci se pot vedea în frunzişul întunecat/ silabele cele mai coapte/ gata să cadă/ în hăţişul de spini/ unde mă aplec pe vârfuri să le adun// ar fi nedrept/ să se piardă clipa/ când perechi de ciocârlii/ îmi ies din urechi/ să-şi scuture cerul greu de pe aripi“ (Paşi din dormitor până în camera de zi).

Dar scrisul se impune ca gest referenţial – „pe aleile drepte capetele noastre/ scriu rânduri/ de parcă s-ar rostogoli pe fâşii/ de hârtie cretată“ ( Mozaic), fiindcă el fixează alte imagini decât ale lumii reale. Poemele sunt preţioase din acest punct de vedere şi ele trebuie „însemnate“ fiindcă par nişte realităţi fidele viziunii poetului: „trebuie să însemnez toate poemele/ oriunde-ar veni/ şi oricum s-ar chema// ele par cutele unei rochii care cade printre nori“ (La poet ca şi la pictor). De reţinut, din perspectiva scrisului, este poemul Aforism: „rândunicile s-au adunat pe sârma de telegraf/ ca nişte autori ţanţoşi de aforisme// poartă rămăşiţele unei uniforme/ de parcă au fost colege de clasă// mâine vor scrie un rând negru/ pe coala întinsă a cerului“.

Peisajul concret este ocolit, ochiul înşeală; fereastra unui tren, ce ar garanta surprinderea ipostazelor realităţii, devine inutilă, câtă vreme gesturile poetului trădează indiferenţă iar ochiului i se rezervă o altă menire, în aşteptarea unei nopţi ca timp generator de creaţie: „lipit de fereastra vagonului/ eu îmi scutur sandalele de praf/ îmi scot din ochi scoici sidefii/ le pun una peste alta/ zidind din ele un perete/ pentru noaptea/ la care încep să mă gândesc“ (Casa nopţii).

Viorel Mureşan construieşte o realitate seducătoare, paralelă: „acoperiţi de uitare copiii bat mingea/ pe un maidan// în interiorul mingii doamna lor învăţătoare/ pune curse la vulpi argintii// afară e o toamnă făcută din petice“ (Mozaic). O realitate pe alte dimensiuni, pe care o caută uneori cu un gest de frondă: „de nouă zile lucram/ să fac pe cer o lună rotată şi plină/ să-mi pot vârî prin ea capul/ acolo unde se văd/ lei cu albine în gură/ şi scânduri de culoarea tutunului/ ieşind prin pereţii bisericii“ (Oraşul şi luna). Poetul lasă impresia că se simte mai confortabil „în mijlocul oglinzii“ decât în peisajul real, fiindcă oglinda este îngăduitoare cu jocul pendulând între înăuntru şi afară, precum metaforica fereastră din Loc: „în mijlocul oglinzii creştea o poiană/ unde vin căprioarele să pască/ fier vechi/ şi sufletele îşi lasă bagajele// acolo/ zilele treceau aproape monoton/ de parcă o doamnă supărată pe viaţă/ şi-ar îngropa rochiile în grădină// ieşisem pe alei/ şi mergîndu-ţi alături/ umbra mă arăta/ că eu sunt cel care şi-a pus/ un măceş cu fructe roşii la pălărie// s-ar părea că prea multe vede/ această fereastră/ care stă şi înăuntru şi-afară“.

Nu este deloc întâmplător că în imaginarul lui Viorel Mureşan se strecoară un om fără de mâini, surprins într-un gest semnificativ: „un om fără mâini a salutat toată ziua/ cu draperii negre de ciori// din ochii albaştri ai unei fetiţe/ doi câini se aruncă în gol/ cu limbile scoase// alergând după un fluture/ într-o după-amiază am părăsit/ o veche fotografie de grup“ (Gara). După cum mâinile trebuie aruncate în cuptor, câtă vreme, prin acţiune, ele acceptă şi slujesc în ultimă instanţă realitatea opusă recunoscutei „delicateţi imaginative“ a poetului: „astăzi trebuie să-mi arunc în cuptor/ mâinile// s-ar cădea să le şi cert/ că în lipsa mea acolo departe/ aprindeau chibrituri în sloiurile de gheaţă/ părea că mătură podul unei biserici/ când se hârjoneau/ aruncându-şi lovituri de ciocan// azi-noapte le-am aflat/ trimiţând cu praştia stele în apă// le aştept să tacă/ să fie perne purtate de vânt/ din care cad viermi“ (Arhiva păianjenului.)

Parafrazându-l pe cunoscutul poet, se poate spune că lui Viorel Mureşan nu-i este dat să suporte (în poezie, fireşte!) prea multă realitate. Nu întoarce de tot spatele realităţii, dar are plăcerea (chiar satisfacţia) de a-i opune imagini atent organizate, contând ele însele ca o realitate convingătoare.