DAN GULEA, SCRIEREA-ÎMPREUNĂ

O lungă colaborare – începută cu Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan (1994), volum urmat de trecerea spre ficţiune prin „stereoprozele“ Plînsul bătrînului tenor dramatic sovietic: Memorator pentru tanchişti (2011), prin cartea „pentru excursionişti“ Contele boschetar. Maiakovski la Lipova (2013), o revizitare a reîmpărţirii lumii la stânga şi la dreapta podului din Mara lui Slavici, la care se adaugă pagina din revista Orizont pe care au împărţit-o multă vreme – a continuat în 2023 cu Pas de deux (Editura Humanitas, Bucureşti, 2023, 216 p), titlu al paginii din revistă, dar şi, iată, al unui nou volum, subintitulat „proză scurtă“, precedat de un avertisment al autorilor care enunţă istoria colaborărilor şi noul avânt: „am zis să trecem la investigaţii în care să amestecăm reportajul literar cu memorialistica şi proza de călătorie“.

Cartea apare în trista împrejurare a dispariţiei lui Daniel Vighi (1956-2022), prozator complex, de largă întindere, de la proza scurtă din Povestiri cu strada depozitului (1985) la romane precum Însemnare despre anii din urmă (1989) sau Trilogia Corso (2013). Pe de altă parte, Viorel Marineasa a făcut cumva un drum invers: de la un roman, Litera albă (1988), scriitura i se va desface în proze scurte, în Unelte, arme, instrumente (1992) sau O cedare în anii ’20 (1998). Cei doi autori au însă şi o viziune comună asupra istoriei literare imediate (dacă există „istorie recentă“, se poate vorbi şi de o istorie literară recentă, imediată), semnând mai multe volume, dintre care cel mai recent este Continetul gri, despre lumea culturală timişoreană în arhivele Securităţii (2022).

Pas de deux este un titlu ce trimite spre numeroase jocuri de cuvinte: numele unui cunoscut dans – dar şi expresii ce ar include negaţia „pas“ din franceză – şi poate şi română, în sensul de „amânare“ la jocurile de cărţi sau altele: „pas de lanţ“ (denumire pentru un anume tip de ţesătură croşetată), „pas de voie“, „pas de marş“, sau chiar „paspartu“ (şperaclu). „Pas cu pas“ – pentru a intra şi a ieşi în acelaşi timp din contemporaneitatea politicianistă, după numele unei cărţi semnate de un prezidenţiabil devenit preşedinte – proza celor doi devine expresia unui nivel elevat de expresivitate.

Suntem în Timişoara.

Vighi deschide Pas de deux cu o frisonant-melancolică evocare a cimitirului de pe strada Rusu Şirianu, cu „bicisnicia banală a kitschului funerar“, unde odihneau prozatoarea Alexandra Indrieş („la fel ca fotografia aceea mare pe care am dibuit-o într-un cufăr din podul casei moştenite“) sau poetul zis Umbră Veche. Dar momentul scrierii taie din acest ton care ar putea fi considerat frisonant: „Eu, indiferent, Vio, posac“. O frază a lui Vighi care spune foarte multe, concentrând deopotrivă ceea ce s-ar putea numi literatura fotografiei – o specialitate bănăţeană, de la Livius Ciocârlie şi memorialele sale (Un Burgtheater provincial), incluzând tema cunoscută a manuscrisul găsit, suprapusă inconstanţei memoriei. Va fi, aşadar, o călătorie prin toposuri (moi-même comme un topos?), prin libertatea dezangajată de orice teoretizare a momentului artistic, o călătorie prin istorie şi prin geografia urbană, aşa cum Contele boschetar era subintitulat „povestiri de pe Valea Mureşului“, circumscriind castele, munţii Zarandului, un bazar otoman, o amintire despre Ada-Kaleh şi alte „ieşiri“ din cetate.

Rămânând în cetate în acest Pas de deux, autorii realizează prin povestire mai multe hărţi ale Banatului, pornind din centrul său, aşa cum pornesc şi din centrul secolului XX: Banatul este un teritoriu al fotbaliştilor sau al sportivilor de renume internaţional, în luptă cu vremurile, teritoriul bătrânilor, al activiştilor de partid, al scriitorilor. Cele două voci devin una, cu interpretări şi amintiri proprii, dar şi cu interpretări ale unor texte literare cu şi despre Banat, între care Joseph Méliusz, autor al Oraşului pierdut în ceaţă – „poate cel mai bun roman consacrat urbei […] ce ar intra în categoria docufiction“, Ion Monoran, poetul care a oprit tramvaiele la revoluţie (şi „monodersilismul“, poezia scrisă de poeţii Monoran, Derlea şi Mircea Bârsilă), Livius Ciocârlie („căutam să le ofer admiratorilor mai tineri, intimidaţi de aşa-zisa lui glacialitate, imaginea unui om de lume, surprinsă în diferite momente: cu cenaclul Pavel Dan […], cum se tutuia de mama focului, la aprige revederi, cu Sorin Titel“).

Metoda de lucru se devoalează pe parcurs: „Am avantajul de a fi citit ce a scris Daniel înainte de a mă apuca şi eu de lucru“, spune Marineasa, cel care ocupa, de predilecţie, partea din dreapta a paginii din Orizont.

Oricum, din zona Banatului se iese pentru a se întoarce, în volute care cuprind întreaga lume optzecistă, aşa cum cenaclul Pavel Dan era un echivalent local al Cenaclului de Luni sau al Junimii bucureştene; Viorel Marineasa scrie „în memoria lui Gheorghe Crăciun“ proza Nu te uita înapoi că vine veveriţa roşie!, o reluare condensată a subiectului din romanul Puppa russa, ultimul antum al lui Gheorghe Crăciun, parabolă a destinului înainte şi după 1990, văzut din alcov. Marineasa scrie, de asemenea, şi „în memoria lui Mircea Nedelciu“, Balada blândului casap (dacă nu-l punem la socoteală şi pe agerul socotitor), o reverenţă la adresa experimentatorului persoanei a II-a în naraţiune şi, mai ales, a celui care a scris proze rimate sau „balade“, coautorul celui mai important roman al momentului 1990, Femeia în roşu (alături de Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş), ce pleca (pentru a se întoarce!) în Comloşul Mare – adică într-un alt „centru“ (fireşte, literar) al Banatului.

Un excelent capitol de istorie literară şi culturală consemnează figuri-reper ale lumii culturale bănăţene şi româneşti, deopotrivă, precum Mihai Şora, Petre Stoica, Smaranda Vultur, dar şi eseuri de felul celui despre Eugen Bunaru şi prietenie, „domnul din altă lume“, cum este caracterizat Bunaru de Daniel Vighi, respectiv cel care a creat „şansa de a fi părtaşi la varianta timişoreană a optzecismului“, din perspectiva lui Viorel Marineasa. Nu doar cenaclul Pavel Dan este un subiect, ci şi alte cenacluri şi grupuri literare, „H.G. Wells“, textele lui Petru Ilieşu (timişoreanul care duce la Bucureşti flacăra revoluţiei) şi „noua stare de conştiinţă a celor ce scriu astăzi“, diferitele numere din revista Forum studenţesc: toate sunt, aşa cum spune Viorel Marineasa, „Rădăcini“.

Vighi şi Marineasa sunt scriitorii unui întreg, nu ai unui volum, un întreg format din Plînsul bătrînului tenor dramatic sovietic, din volumul „pentru turişti“ Contele boschetar, din acest Pas de deux, un mare volum care se scrie permanent, pentru că unele texte reapar, translându-se şi, evident, transformându-se, prin concizie stilistică: de exemplu, Cu Ivan pe divan, o povestire despre dragoste şi răzbunare în obsedantul deceniu din Pas de deux de Viorel Marineasa este, iniţial, o meditaţie intitulată Rusoaica, sârboaica, poloneza, cehoaica… din „memoratorul pentru tanchişti“, Plînsul bătrînului…

Un mare volum, din care fac parte şi textele, destule, rămase poate pe nedrept în colbul paginii de revistă, putând şi ele foarte bine să completeze aceste rânduri, pentru că seismograful celor doi scriitori este unul foarte bine încercat de provocările timpului; dacă Vighi este mai „instinctiv“ (scrie de multe ori proză ri(t)mată, pe urmele lui Nedelciu, cum ar fi în Deodată-l vedem pe Nichifor Crainic crăinicind, din volumul adresat „tanchiştilor“), Marineasa este mai reflexiv (scrie dedicaţii, contextualizează deci). Pe de altă parte, un scriitor este mai nostalgic, utilizând suficiente calificative – în timp ce altul narează în primul rând, nu comentează, îşi disipează vocea în spatele personajelor; Vighi este el însuşi un personaj, de aceea vocea lui semnalizează neîncetat în nume propriu. Marineasa rămâne discret, dar neiertător în fixarea lumii prin memorabile personaje.

Pas de deux – ca unul, mereu – de acum…