MIRCEA POPA, SUB SEMNUL IMAGISMULUI FANTASTIC

Optând tot mai insistent spre proză, ultimii ani ai producţiei literare a Doinei Cetea s-au îmbogăţit simţitor cu mai multe volume de proză, abordând o plajă de teme şi subiecte fixate într-o actualitate frapantă, cu multe elemente biografice. Noul volum intitulat Dincolo (Ed. Şcoala Ardeleană, 2022), aduce o vizibilă schimbare de registru, care mi se pare de bun augur. Toate cele şapte proze conţinute se situează la interferenţa dintre realitate în irealitate, într-o lume a amintirii şi a faptelor insolite, în care dominantă este atmosfera fantastică. Unele dintre ele, precum cea care deschide volumul, aduce în scenă şi un personaj extraterestru, care o conduce într-o sală de tratament, unde ea retrăieşte episoade din trecut, pe muchia dintre realitate şi imaginaţie. Viziunile şi retrăirile se transformă în proiecţii fabuloase şi întâmplări neverosimile, readucând în prim plan imagini uitate dintr-o copilărie traumatizată de reminiscenţele războiului, prin care proiecţiile onirice covârşesc realitate. La capătul acestor călătorii în trecut se insinuează perfid întrebarea: dacă a fost atinsă sau nu eroina de un glonţ tras de cei care voiau să-i omoare unchiul partizan sau nu? Motivul fantastic al dublului e folosit cu succes de autoare şi în alte trame epice, dezvoltate cu pricepere şi abilitate, prevestind intrarea narativului într-o zonă de crepuscul şi de incertitudine, care sporesc amploarea trăirilor existenţiale, conferindu-le enigmaticul de care aveau nevoie. Ficţionalul învăluie cu un aer straniu toate demersurile personajelor de a afla adevărul cu privire la un fapt sau altul, misterul cu care sunt învăluite întrebările protagoniştilor sporind într-un crescendo imprevizibil, amplificând percepţiile conştientului, învăluindu-le într-un halo turbulent şi aventuros. Toate personajele sale trăiesc liminar şi alternativ scene de angoasă şi reverie conştientă. Aşa este povestirea Amanita în care eroina şi Cristina par să reînvie o poveste de dragoste cu acelaşi bărbat, care de fapt lipseşte din viaţa lor, fiind perceput doar prin fantele unor amintiri ce nu pot fi controlate exact. Şi personajul Mitra din povestirea Teiul readuce pe retină chipul femeii care l-a salvat dintr-un accident mineresc, când s-a prăbuşit galeria peste el şi ortacii lui. E un moment tensionat, thanatic, în care lupta pentru viaţă a personajului, legat pe viaţă de cărucior, are iluzia unei reîntoarceri în timp care îl îmbărbătează: „Puteau să mă taie în două, că nu-mi păsa. Doream doar să mai văd soarele şi, mai ales, să simt mirosul teiului. Şi în acele clipe a apărut lângă mine femeia care m-a îmbărbătat şi alinat. Aiuram desigur! Erau vedeniile dinaintea morţii. Dintre toţi ortacii mei, am supravieţuit doar eu“. De aceea, în halucinaţiile sale, femeia respectivă se confundă cu teiul respectiv, iar absenţa ei face ca teiul să nu mai înflorească. Povestirea e una dintre cele mai frumoase ale volumului, scrisă cursiv, sobru, fără lungimi inutile şi cu o simbolistică foarte bine reliefată. Şi în Peruca se întâmplă fapte neverosimile, legate de schimbarea înfăţişării, element de confuzie şi de suprapuneri bizare. De la sugestionabil la confuzie e numai un pas, şi retrăirile propriei vieţi face ca fluxul difuz al amintirilor să provoace şi intersectarea altor existenţe, într-un fel de coşmar prelungit, cu frisoane şi descoperiri misterioase, precum sunt cele din Moştenirea, Eremia sau Aspazia. Cu toate că asistăm la scene care se complică şi se diversifică sub ochii noştri, naraţiunea nu cade niciodată în tenebros şi halucinatoriu, păstrându-şi frăgezimea realităţii, suspendată doar periodic pentru intruziuni visceral-psihologice, induse cu artă şi cu o surprinzătoare lipsă de complicaţii inutile. Imagismul fantastic este de fiecare dată prezent, îmbogăţind viaţa cu noi posibilităţi paralele, oferind omului (şi cititorului), căi noi de cuprinderi onirice, care accentuează sentimentul de desprindere de teluricul imposibil, incapabil de a ne situa în zonele de visare şi rătăcire diafană a eului. Doina Cetea a scris o carte frumoasă, marcând pe deplin maturitatea prozei sale.