CRISTIAN VASILE, BRÂNCUŞI, DOINA LEMNY ŞI BARBU BREZIANU

Aşa cum se ştie, în anul 2023, împreună cu Elefsina (Grecia) şi Veszprém (Ungaria), Timişoara a preluat prestigiosul titlu de Capitală Europeană a Culturii. Deţinerea acestui titlu presupune şi celebrarea momentului prin evenimente, expoziţii, lansări şi spectacole cu totul speciale care transmit lumii date esenţiale despre specificul oraşului, al artiştilor locali şi naţionali. Unul dintre cele mai proeminente evenimente a fost deschiderea la 30 septembrie a Expoziţiei Brâncuşi: surse româneşti şi perspective universale, curatoriată de doamna Doina Lemny.

Expoziţia a beneficiat de împrumuturi excepţionale de la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centre Pompidou din Paris, Tate Modern (celebra galerie de artă din Londra), Fundaţia Guggenheim, Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti şi Muzeul de Artă din Craiova, precum şi din colecţii private. În principal, expoziţia a adus în atenţia publicului diferitele etape ale parcursului artistic al lui Brâncuşi, însă în plan secund, pe lângă operă, publicul a avut ocazia să afle mai multe detalii şi despre viaţa marelui sculptor de origine română. Despre expoziţie se vorbea încă de acum mai bine de un an, iar Doina Lemny a fost alegerea cea mai potrivită pentru ipostaza de curator, mai ales prin prisma faptului că este o reputată specialistă în ceea ce priveşte viaţa şi opera lui Constantin Brâncuşi. De altfel, chiar de ziua lui Brâncuşi, la 19 februarie 2023, a avut loc tot la Timişoara, ca o avanpremieră la deschiderea expoziţiei, lansarea a două cărţi datorate doamnei Doina Lemny: Brancusi et ses muses (Éditions Gourcuff Gradenigo, 2023) şi Brancusi, la chose vraie (Gourcuff Gradenigo, 2022).

De fapt, aceste volume continuă studiile precedente, tipărite iniţial în franceză şi apoi traduse sau adaptate şi pentru publicul românesc: Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească (editat în colaborare cu Cristian-Robert Velescu, Humanitas, 2004); Constantin Brâncuşi (Junimea, 2005); Brâncuşi şi Marthe sau povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton (Vremea, 2019), Brâncuşi şi Duchamp, povestea unei prietenii (Vremea, 2019); L-au întâlnit pe Brâncuşi, interviuri şi mărturii (Vremea, 2020); iar aici am amintit doar o parte dintre lucrările scrise şi/sau editate de Doina Lemny. Într-un fel, efortul uriaş realizat de Barbu Brezianu, renumitul brâncuşiolog de la Bucureşti, în ceea ce priveşte cercetarea şi valorificarea arhivelor româneşti legate de marele sculptor, îşi are corespondentul în opera de febrilă investigaţie documentară din spaţiul francez, vădită la Doina Lemny. Pe lângă numeroasele convergenţe de abordare, există şi o diferenţă importantă între cei doi când vine vorba despre un moment amplu discutat în istoriografia autohtonă. După 1989, neavând toate piesele documentare la dispoziţie, mai mulţi istorici şi cercetători români au lansat ipoteza că autorităţile comuniste au respins la începutul anilor 1950 o donaţie pe care Constantin Brâncuşi s-ar fi oferit să o facă statului român, transfer de proprietate care ar fi vizat operele de artă din atelierul parizian Impasse Ronsin.

Această presupunere nu ar fi căpătat o mare doză de verosimilitate dacă nu ar fi fost vehiculată chiar de Barbu Brezianu. În anul 1998, când revenea asupra temei reprezentată de raporturile lui Brâncuşi cu puterea comunistă de la Bucureşti, istoricul de artă trecea în revistă denigrările şi ofensele la care a fost supus reputatul sculptor aflat la Paris, începând cu tentativele de demolare a Coloanei fără sfârşit de la Târgu Jiu, cu scrierile oficiale „şi sfîrşind, bănuim, cu respingerea donaţiei lucrărilor aflate în atelierul Impasse Ronsin – ofertă adresată probabil Academiei RPR, neacceptată însă, pesemne din pricina referatului negativ întocmit de fostul subinginer de poduri şi şosele Mihail Roller…“ (Barbu Brezianu, Brâncuşi în România, All, 1998, p. 12). Roller era pe atunci vicepreşedintele Academiei, adevăratul ei conducător, iar luările de poziţie din martie 1951 ale unor academicieni (savanţi autentici) precum G. Călinescu, Al. Graur ş.a. (vădite în stenogramele publicate în postcomunism), chiar şi G. Oprescu (în 1954), păreau să dea o notă de plauzibilitate ipotezei respingerii lui Brâncuşi, nu doar ca artist (acuzat de „abstractism decadent şi primitivism istoric“), dar şi ca donator.

Denigrarea lui Brâncuşi orchestrată de oficialii comunişti (cel puţin între 1949 şi 1955) este cât se poate de reală, însă – aşa cum arată Doina Lemny – „artistul român n-a lăsat nici măcar o notă de atelier, darmite un testament privind donaţia pe care ar fi făcut-o statului român şi pe care acesta ar fi refuzat-o. În schimb, există testamentul pe care Brâncuşi l-a conceput şi semnat pe 12 aprilie 1956, prin care el donează statului francez atelierele sale din Impasse Ronsin. Acest testament se păstrează în original în arhivele Muzeului Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris şi a fost publicat integral în catalogul L’Atelier Brâncuşi. La Collection, Paris, Editions du Centre Georges Pompidou, 1997, p. 14, şi în volumul de documente Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească editat de Humanitas, Bucureşti în 2004, p. 8“; Ruxandra Hurezean, Doina Lemny, Paris: Ansamblul de la Târgu-Jiu – o operă de sinteză, rezumatul şi esenţa întregii opere brâncuşiene, în Sinteza, 19 februarie 2016.

Totuşi, ce l-a (mai) determinat pe Barbu Brezianu să susţină ipoteza donaţiei (şi excludem aici indiciile clare ale „răfuielii“ cu Brâncuşi vădite de comuniştii români la începutul anilor 1950)? Una dintre ipoteze este aceea că, după 1989, marele istoric de artă şi-a concentrat mai mult atenţia nu atât pentru a-şi face sieşi dreptate (fusese închis la Canal, la Capul Midia, unde a fost victima gardienilor, între ei sinistrul Liviu Borcea), ci pentru a-l reabilita deplin pe Brâncuşi. Spiritul justiţiar, pe care Brezianu nu prea l-a utilizat în postcomunism pentru a-şi demasca torţionarii (gardienii, ofiţerii securişti anchetatori şi urmăritori), l-a întrebuinţat pentru a-i face dreptate lui Constantin Brâncuşi (uneori cu menajarea binefăcătorului său, G. Oprescu, autorul unor regretabile afirmaţii – în 1954 – vizându-l pe artistul exilat la Paris – vezi G. Oprescu, Sculptura statuară romînească, ESPLA, 1954, pp. 133-134).

Nu foarte multă lume ştie că Barbu Brezianu şi-a început cariera în magistratură, fiind pentru mulţi ani judecător şi procuror (între 1934 şi 1949). În 1949 a fost destituit (pus în cadru disponibil) şi, un an mai târziu, s-a trezit cu o echipă de lucrători de securitate venită să îl aresteze şi să îl deporteze la Canal pentru că frecventase oficiile culturale ale Legaţiilor „imperialiste“. Numai că, în contrast total cu firea sa mai degrabă liniştită, cunoscută din diverse descrieri şi cu cariera sobră de fost judecător, Barbu Brezianu a recurs la un act deopotrivă rocambolesc şi de supremă sfidare a Securităţii: la momentul descinderii poliţieneşti, a încercat şi a reuşit să fugă pe fereastra de la baie a locuinţei (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210.578, vol. 1, f. 165). După mai bine de un an, Securitatea a reuşit să îl găsească şi aşa a început calvarul de la Capul Midia, episod în legătură cu care Barbu Brezianu a fost mai degrabă discret; abia târziu (prin 2003) a oferit interlocutorilor informaţii mai consistente despre torţionari, foamea şi frigul îndurate.

În anul 1953, la doi ani de la eliberarea din lagăr, Barbu Brezianu a reuşit o reinserţie socioprofesională care i-a schimbat destinul şi specializarea. G. Oprescu l-a angajat ca cercetător la Institutul de Istorie a Artei al Academiei. De aici înainte, Barbu Brezianu şi-a dedicat toată viaţa întocmirii de cataloage/albume/monografii consacrate marilor artişti (Karl Storck, Nicolae Tonitza, dar, mai ales, Brâncuşi). Istoricul de artă a devenit unul dintre cei mai reputaţi brâncuşiologi din ţară şi a folosit toate ocaziile pentru reconsiderarea sculptorului chiar cu neglijarea propriei biografii şi cu riscul unor ipoteze eronate.