Leo Butnaru

CU… SHOW ŞI OŢET

1. Scriitorul trebuie să-şi caute modul (aproape) ideal de libertate: când depinde doar numai de independenţă. Şi să se gândească la cititorul, care ar înţelege şi el atare formă de existenţă în creaţie, prin creaţie. Însă remarcase cineva că, pe la noi, cititorul mediu se află încă la stadiul inculturii comuniste aşternute peste opacitatea poporului. Dar poate că, după ceva ani trecuţi, poate că ar fi necesară o precizare: acel cititor a ieşit din incultura comunistă pentru a trece în incultura facebookistă. Destul de multă lume nu e în stare să priceapă inteligenţa, sensibilitatea esenţializate în artă. E o lume în care predomină complezenţa ieftină şi gratularea kitschului.

Apoi, aforistica lumii e pigmentată cu note de umor, jucăuşe, cu sclipiciul paradoxului şi al ingeniozităţii liberale, astfel că cititorii de mai dincoace deja nu mai au nici plăcerea, nici răbdarea să mai citească La Rochefoucault, Montaigne… Sunt cam… vorbăreţi, greoi. Ceea ce însă nu înseamnă că lumea s-ar… dezice de ei. Rămân în front.

Nu doar intelectul artificial, digitalizarea, teama de trecere în depozit pentru totdeauna a cărţii fac ca literatura, estetica să se afle ca şi cum la răspântii, oarecum derutate, fără a le mai arde de planuri, strategii reînnoitoare sau retro-declanşate. Cuvintele de ordine ar fi vieţuire, supravieţuire, posibilă perpetuare. Abia după astea, poate, avansare, diversificare, revigorare. Însemnele culturii autentice sunt tot mai estompate, vocea valorilor e tot mai neclară, bruiată, deconectată de la prezent. Nu se ştie dacă va fi reconectată în viitor. Primitivismul ia forme diverse, valoarea, meritul, nobleţea fiind făcute cu… show şi oţet.

Însă, în pofida acestei stări de lucruri, scriitorul trebuie să se simtă liber la masa de scris. Ceea ce tind să fac şi eu.

2. E mai curând o întrebare pentru prozatori, dramaturgi. Pentru că în cazul poeţilor nu ei aleg „subiectele“, ci, de cele mai multe ori, „subiectele“ aleg, surprinzător şi… neştiut cum, autorii. Poemele vin instant, ca un dar din spirit, din har. Ele se plăsmuiesc în tainicul convertizor al subliminalului. Pe când proza ţine, în mare, de luciditate, construcţie, arhitectură.

Iar în timpuri şi situaţii fireşti, să le zic normale, libertatea de creaţie, deci şi de alegere, e obligatoriu în tandem cu voinţa, prin ele omul de creaţie urmând o constituţie a disciplinei. Disciplina dorită, asumată ar fi în interacţiune cu reflexele noastre ce sunt, parcă, nişte matriţe ale pragmatismului… instinctiv, ţinut în acţiune de necesităţile (sub)conştientizate ce nu se mai pun în discuţie de tine însuţi cu tine însuţi. De ele are grijă pilotul tău automat, care eşti chiar tu, cel „resemnat“ în imperativul gesturilor de rutină, cotidiene. Spiritul uman e permanent într-o posibilă stare de acţiune, de selecţie, de triere, de demersuri creatoare şi depinde de imboldurile volitiv-organizatorice pe care le poate declanşa un ins sau altul, mai totdeauna cu contribuţia voinţei mobilizatoare.

La modul ideal, ar fi conlucrarea voinţei şi a talentului ce pare a fi autoeducativ, autoformativ, instruindu-se şi modelându-se pe sine. Probabil, avea oarece dreptate şi Einstein care susţinea că talentul e şi o problemă a caracterului. Iar voinţa e un component important al caracterului. Voinţa e unul din sinonimele libertăţii ce stimulează şi declanşează scrisul ca act practic conştientizat şi asumat, apoi promovat în propria ta fire, din propria ta fire.

3. Astăzi, criticul ar fi foarte necesar. Când se jinduieşte sau doar se vorbeşte de independenţa scriitorului. Nu numai în context social mereu turbulent şi, implicit (mai discret sau mai pe faţă), ostil omului de creaţie. Ci, poate că întâi de toate, în contextul confraţilor de… natură (artă, predestinaţie), în care, chiar dacă s-ar părea că există suficient spaţiu pentru fiecare în parte, totdeauna nu ştiu cum iese că mai oricine se simte… strâmtorat, nedreptăţit, privat de ceva etc. Scopul însă rămâne acelaşi: independenţa, libertatea (de creaţie, afirmare şi manevră, nu?).

Dar parcă nu este dureros să conştientizăm că, nu doar în cazul unei mari părţi dintre junii sau mai puţin junii teribilişti, ci şi în cel al unei minorităţi a… maturilor, temele principale în tentativele lor de a crea artă (poezie, proză, pictură etc.) sunt legate de patologie, de pluralul acesteia – patologii? Şi parcă tot mai puţini sunt criticii, severi, dar drepţi, care să se întrebe, să-i întrebe pe astfel de „creatori“ de… rău, de „artă“ răutăcioasă: la ce bun?

Sunt timpuri în care nu s-au îndreptăţit speranţele că, odată ieşiţi la libertate, am putea fi altfel, mai buni, în toate. Dar se dovedeşte că nu vrem sau nu suntem în stare să fim aplecaţi spre scrutări şi dezbateri literare de adâncime, când s-ar spune adevărul franc despre invazia nimicului.