Kocsis Francisko

1. Eu mă simt liber în fiecare moment al vieţii mele, aşa am fost întotdeauna, pentru că sunt liber în inimă, suflet, minte, fără cătuşe sociale, fără îngrădiri paramorale ori satrapeşti. Aşa am învăţat de la bunicul meu matern (păcat că a plecat prea devreme, avea atât de multe poveşti de zis), care ne spunea – cu o blândeţe pe care i-o admiram şi atunci, cu atât mai mult acum – când ne plângeam de bădărăniile vreunui copil mai mare decât noi, că nimeni nu te poate îngenunchea în sufletul tău, acolo îngenunchezi singur, şi nu trebuie s-o faci decât o dată, după aceea nu te vei mai putea ridica niciodată, amintirea primei îngenunchieri nu te mai lasă să-ţi îndrepţi pe deplin şira spinării. Nu spun că l-am înţeles întru totul chiar atunci, eram prea necopt pentru asemenea profunzimi, dar am înţeles esenţialul, că nu trebuie să te dai bătut în faţa nimănui, că nimeni de stirpe omenească nu are dreptul şi nici puterea de a se face stăpân peste lumea ta interioară, peste universul tău lăuntric, acolo eşti singur stăpân şi gazdă de Dumnezeu şi de prieteni. Nu mi-am pus niciodată problema libertăţii ca om, am fost însă sfâşiat de îndoieli ca scriitor (într-o vreme am şi renunţat la acest statut), dar despre aceste tribulaţii voi vorbi în alt loc, ele au nevoie de mai mult spaţiu şi o descriere de amănunte sociale, etice şi personale în lipsa cărora un gest atât de radical n-ar putea fi înţeles decât superficial, deşi a fost un act disperat care a produs o sumă de consecinţe.

Llosa o fi având dreptate, n-am stat niciodată să mă gândesc la posibilii cititori iritaţi de scrierile mele, când scriu, nu mă gândesc la ei, aşadar nici nu ştiu ce i-ar putea irita şi de ce, deşi ştiu că realitatea firii şi adevărul omenesc irită p(r)e mulţi, chiar dacă nu recunosc asta deschis. Dar asta e problema lor şi o pot evita uşor, orice carte se poate închide, lectura încă nu-i obligatorie ca respectarea legilor (deşi nici chestia asta nu-i adevărată fără rest, funcţionează şi aici zicala cu căţeii şi dulăii). Cu riscul, chestiunea e în consecinţă, dar nu-i simt presiunea. Simt asta doar în scrierile de publicistică, dar nici atunci într-atât de mult, încât să-mi impună vreo reţinere. Da, sunt întru totul liber când scriu, aşa am fost de când mă ştiu, sper să nu se întâmple nicio catastrofă (de sănătate mintală, de bună seamă) care să-mi răpească atributul cel mai important al omului cu îndeletnicirea noastră.

2. De când am renunţat la gazetărie (de peste un sfert de secol) şi nu mai abordez teme de interes public ori de politici jenante, sunt „ales“ de subiecte ca un favorit care se bucură de condiţia sa, fără să despice firul în patru ca să afle nimicuri şi presupuneri. Am un fel de „sonar“ interior, un simţ pentru temele care mi se potrivesc, pe care le pot duce la bun capăt cu ceea ce am dobândit drept zestre de la natură şi am desăvârşit prin voinţă, studiu şi antrenament de răbdare. Dar simţul acesta al meu nu m-a avertizat niciodată – până în clipa asta nu m-am gândit niciodată că ar putea exista „falii periculoase“ – asupra unor astfel de pericole. În construcţiile literare, singurul pericol cu adevărat notabil e să ratezi construcţia, proporţiile, structura şi decoraţiile, să nu poţi ţine în echilibru întregul şi să produci, în loc de un edificiu care să smulgă admiraţie, o grămadă de moloz numai bun de dus la groapa de gunoi. De lucrul acesta mă tem cu adevărat, mult mai mult decât de „cuţitele lungi“ ale cititorilor iritaţi ori scandalizaţi de ceea ce am scris. Aici aş mai adăuga, cu jumătate de gură, pentru că nu vreau să fiu prea vocal şi să fiu suspectat de orgoliu rănit, că prefer să supăr şi să stârnesc invidii, de o sută de ori mai mult decât să las lumea indiferentă, nepăsătoare la ce am scris, la cum am scris şi la cum am înţeles lucrurile despre care am scris.

3. E scriitor şi criticul literar, nu de ficţiuni, ci de concreteţi sesizate la scrierile celorlalţi, e un autor cu alte instrumente şi altă finalitate a demersului său, cu efecte mult mai rapid sesizate în scriitorime şi în literatură. Şi bineînţeles că are dreptul la aceeaşi libertate necenzurată, cine şi cu ce justificări ar putea să-i ciuntească acest drept? La criticul literar, mai mult decât la scriitorul de ficţiune ori de non-ficţiune, de importanţă covârşitoare e gustul, unul educat, apoi buna credinţă şi capacitatea de a-şi etala argumentele şi opţiunile în mod credibil. În critică, arbitrarul e exclus, deşi afirmaţia aceasta ar putea stârni dezacordul unora. Pentru a evita orice confuzii: când spun asta, mă gândesc numai la criticii cu vocaţie, încă prea puţini pentru o literatură ca a noastră. Ei bine, condiţiile fiind stabilite, trebuie să spun că încă n-am dat cu fruntea de pragul de sus, ca reacţia să fie determinată de impact, însă sunt pregătit încă din tinereţe şi pentru situaţia cea mai ingrată pentru scriitor, astfel că reacţia mea n-ar fi nicidecum violentă nici la cea mai aspră critică. Dacă aş avea de făcut reproşuri, n-ar fi decât faţă de mine însumi, pentru că n-am reuşit să mă ridic la nivelul care smulge recunoaştere, apreciere ori şi mai mult.