Vasile Igna

1. Da, îmi asum acest risc. Dar riscul nu e inevitabil, iar eu nu-l aseamăn niciodată cu cel care te pândeşte atunci când te arunci în apă adâncă şi nu ştii să înoţi, ori când te urci la volanul unei maşini fără să ştii să conduci. În amândouă aceste cazuri, şi în multe altele de acest fel, riscul e să-ţi pierzi viaţa sau să rămâi schilod pentru restul zilelor. Scrisul însă nu e pândit, ab initio, de un risc mortal. Şi nici indiferenţa ori dezinteresul faţă de receptarea critică ori publică a propriului scris nu sunt altceva decât o iluzie, dacă nu un simplu act de bravadă ce maschează o minciună sfruntată. Cert este că nu-ţi pierzi viaţa, şi nici măcar schilod nu rămâi, dacă tu crezi că ai scris o carte bună şi, în loc să fii lăudat ori băgat în seamă, eşti ignorat, contestat sau rău înţeles. Depresiile nu se iau în considerare, cazurile de ameninţare cu moartea lipsesc, din fericire, la noi, iar cele cu adevărat de luat în seamă sunt pe cât de rare, pe atât de revoltător-tragice. De aceea, în ce mă priveşte, mă mulţumesc să fiu un pic trist, să mai adaug în coş o biluţă neagră şi să mă bucur că sunt lăsat în pace, neinvidiat, bârfit cu măsură sau înjurat doar în gând. Sigur, fiecare dintre acestea sunt motive şi prilejuri de inconfort sau frustrare, dar nu se moare din ele. În plus, eu mă străduiesc să-mi treacă repede şi să o iau de le capăt.

Aşadar, e de ajuns să te consolezi cu gândul că, dacă te simţi liber când te aşezi la masa de scris, trebuie să fii pregătit să suporţi toate consecinţele?

Răspunsul meu e categoric: da! Nu e nevoie pentru asta nici de un tribunal ceresc, nici de unul terestru, ajung sfetnicii şi gardienii dinlăuntrul propriei conştiinţe şi avocaţii pe care-i angajează, gratis şi în contumacie, eventualii tăi cititori. Doar alegerea despre ce scrii, cum scrii şi cui te adresezi (nu tuturor, dar nici oricui!) e una strict personală. Dacă faci altfel, e păcat şi e bine să nu dureze!

Despre rest, nu-mi fac mari probleme. Cum postúrile provocatoare, libertinajul sans-rivages şi exibiţionismul nu fac parte din bagajul meu genetic, iar „strategia“ mea culturală consideră curajul un dat ontologic şi nu o abilitate dobândită prin exersare conjuncturală, m-am obişnuit să fac din „grija-de-sine“ o prelungire, firească dar invizibilă, a omului concret care mai sunt, şi un corolar, fie şi imperfect, al stimei de sine pe care mi-o datorez.

2. În multe feluri, dar niciodată la întâmplare. Şi nu, nu am niciun „seismograf“ la purtător, întrucât plăcile tectonice, câte vor fi fiind înăuntrul meu, sunt fără dată fixă de expirare, iar eu ştiu că voi trăi prea puţin pentru a avea nenorocul să fiu ( chiar eu!) cel care suportă consecinţele unor frisoane cosmice intempestive şi ineluctabile.

Există, întotdeauna, nu doar o umilinţă orgolioasă, o „pedanterie“ temperat-îndrăzneaţă, un fel de impuls organic, cvasivisceral al scrisului, ci şi o strategie raţională a organizării lui. Îndeosebi în cazul prozei, dar, mutatis-mutandum, şi în cazul poeziei, incipit-ul nu consună decât rareori cu fine-le. Cel mai adesea, pre-textele ori se înghesuie-n cap şi nu ţin seama de vecinătăţi, ori îşi modifică înfăţişarea după capriciile unei meteorologii strict personale, sau după cum impun meandrele fluxului narativ. Iar „faliile periculoase“ sunt, în ce mă priveşte, mai întotdeauna înăuntrul meu, unde, cum spuneam, se află atât plăcile tectonice, cât şi convulsiile care le deconspiră prezenţa şi părelnica adormire. Pentru cele dinafară, ochiul ager şi antenele în expansiune sunt obligatorii, dar de ajutat nu te ajută nici cele mai sofisticate gadget-uri. Şi, totuşi, nu ne putem consola că o rudimentară „lopată de ţărână“ e de ajuns pentru a acoperi şi pe cutezători, şi pe laşi.

3. Da, desigur că-l includ în acest joc periculos şi pe criticul literar. Am o bună relaţie şi un mare respect atât faţă de critica literară ca instituţie, cât şi pentru cei care o profesează cu onestitate. Iar de reacţionat la „răutăţile“ lor nu reacţionez nicicum. Pentru o zi sau două sunt necăjit, dar îmi revin destul de repede, fără să pot şterge definitiv urmele. Îmi spun doar că cel ce a scris, ceea ce a scris, ori nu a înţeles (şi atunci e de vină el), ori că a înţeles, dar nu i-a plăcut (şi atunci de vină sunt eu). Există întotdeauna un „vinovat“, dar niciodată un pedepsit. Sunt convins că nicăieri nu e mai mult spaţiu pentru convieţuire decât acolo unde se înghesuie cohortele artiştilor. În avangardă, pierduţi în mulţime sau în ariergardă, scriitorii câştigă, pierd sau supravieţuiesc anonimi, visând cai verzi pe pereţi.