Ioan-Aurel Pop

1. Mă bucur că începeţi cu Mario Vargas Llosa, pe care, nu chiar demult, l-am cunoscut personal la Cluj, i-am admirat naturaleţea dialogului şi mi-am exprimat un gând despre intriga inegalabilă şi cadrul acţiunii din Cine l-a ucis pe Palomino Molero.

Revenind la întrebare, trebuie să spun că am aşezat în scris, în general, chestiuni de istorie. Literatura propriu zisă m-a atras constant, dar nu am avut talentul necesar de a opera cu imagini artistice, de a recrea lumea după imaginaţie. Am făcut tangenţial critică istorico-literară, traduceri de poezii din franceză, engleză, italiană. Vag, însă. M-am simţit în largul meu încercând să reconstitui lumea şi lumile „aşa cum au fost“ şi, eventual, ulterior, să mă joc cu zborul gândului. Totul a fost o iluzie, fiindcă lumile trecute nu se mai întorc, încât unele reconstituiri ale lor par ele însele rodul imaginaţiei. Dar nu trebuie să fie astfel, deoarece rolul istoricului este acela de a reface fresca, fără emoţii, fără fantezii şi fără idei preconcepute. Numai că fără emoţii şi fantezii, omul nu mai este om, ci maşinărie. Când mă apuc de scris, mă simt liber, doar că libertatea asta este relativă, nu mă mulţumeşte. Am libertatea de a scrie ceea ce îmi spun izvoarele, iar ele sunt elaborate în limbi vechi, greu inteligibile, cu prescurtări ascunse, cu subînţelesuri, fără continuitate. Sursele s-au păstrat cu lipsuri, încât dezleg mereu şarade şi am impresia că toate astea îmi limitează libertatea. Altminteri, din fericire, nu există acum instanţă omenească făcută să mă încurce, să mă cenzureze. Este drept că nici nu mai urmăresc să public neapărat tot ce scriu. Vita brevis, dar eternitatea este după colţ, chiar dacă noi, oamenii, dăm prea repede colţul. Pentru cineva care vrea să se afirme acum, poate că este mai greu cu asumarea libertăţii.

2. „Construcţia“ mea literară este sui generis şi poate fi numită aşa doar dacă viaţa bate ficţiunea. Subiectele din trecut au, însă, gradul lor de periculozitate, din mai multe motive. În acest moment, într-o lume încărcată de emoţii, nu mai poţi scrie uşor despre Rusia kieveană, de pe la anii 900-1000, şi nici despre Imperiul khazar, de la nordul Mării Negre, de pe la anii 600-700, cu toată componenta sa predominat turcică. Nu există chiar „falii periculoase“, dar există teme istorice la modă şi altele lipsite de interes. Lipsa de interes poate să fie a editorilor, a publicului ori a politicului. Editorii orientează gustul publicului până la un punct, dar această „orientare“ nu este absolută. De la un timp, se răzbună cititorii, care nu se lasă mereu conduşi. Pentru mine, nimic din ceea ce este trecut (medieval) nu-mi este străin – ca să parafrazez un vechi proverb, o maximă latină – doar că nu-mi este totul accesibil.

3. Criticii sunt barometrul nostru. Fără ei am putea avea impresia că tot ceea ce scriem este perfect. Dar critica literară, ca şi critica istorică, are – pe fondul libertăţii (aproape) absolute – regulile sale. Prima reacţie a mea la o critică este una de respingere şi de amărăciune în acelaşi timp. A doua reacţie este de cumpănire: stau strâmb ca să judec drept şi întorc criticile pe toate părţile. Nu cumva criticul are dreptate, măcar în parte? Dacă are dreptate, refac naraţiunea mea şi recunosc eroarea. Dacă nu are dreptate (şi mă verific mereu în acest sens, adică nu mă iau numai după judecata mea), mă gândesc la deşertăciunea lumii şi las lumea în pace. Nu am făcut asta mereu, dar, de la un timp, nu mă mai cert de pomană, fiindcă nu mai am mult timp înainte ca să mă împac. Nici cu criticii mei şi, mai ales, nici cu mine însumi.