IOANA TOLOARGĂ, NICIO LACRIMĂ

am 22 de ani. imediat fac 23. spun asta cum aş spune că am dus hainele la spălat la subsolul căminului şi cobor să le iau gata-împachetate. spun asta ca şi cum aş recunoaşte o vină. că-s tânără şi că-mi bat joc de tinereţea mea.

şi e adevărat.

iau telefonul cu mine la duş. în buzunarul blugilor. îi atârn de peretele care mă desparte de alt duş. opresc apa. trag blugii. şi – plonjeu. cădere de la etaj.

hei. îţi scriu de pe laptop că mi s-a spart telefonu şi nu porneşte ecranu.

avea folie.

de sticlă. normal că de sticlă, man.

nuştiu dacă-i displayu

nu vreau să mă ajuţi cu nimic. lasă că mă descurc io.

am zis că mă descurc! nu vreau să mă simt datoare după.

îţi scriu io dacă e ceva.

mă gândesc cum sunt singură în oraşul ăsta. singură de tot. nu aş lăsa, oricum, pe nimeni să mă ajute. măcar atât. să am încredere numai în eşecurile personale.

hei, mami. sunt bine. doar puţin obosită. nu îmi merge ceva la telefon, cred că trebuie să se actualizeze, de-aia scriu aici.

nu s-a întâmplat nimic. sunt bine.

sunt puţin obosită. a fost o zi grea.

te-ai supărat pe mine?

ai păţit ceva?

de ce nu răspunziiiiii???

nu pot să dorm. mă gândesc că sigur a păţit. altfel ar răspunde, nu?! aşa e logic – vezi un mesaj – răzpunzi la mesaj.

am brusc revelaţia că Viorel e singurul element stabil din viaţa mea. ce trist. să nu cunoşti pe cineva, dar să fie singura ta sursă de echilibru. Viorel e un gagiu de pe facebook. e mare, aş zice că are peste 35, dacă mă iau după poza de profil. poate peste 40. nu am vorbit-vorbit niciodată. el îmi scrie şi eu dau seen. asta se întâmplă regulat, de un an. ba nu, de doi. nu ne urăm la mulţi ani. nu ne întrebăm ce mai facem. doar ştim clar că locuim pe aceeaşi planetă. şi că suntem doi oameni foarte trişti. chiar azi mi-a scris. acum ştiu că măcar el e în viaţă.

Viorel (19 septembrie, acum 2 ani): hey

Viorel (2 octombrie, acum 2 ani): nu merit atenţia ta

prietenia cu ea e ceva atipic şi aproape livresc în viaţa mea. ca toate celelalte, într-o oarecare măsură. râdem şi mă prefac doar că nu s-a întâmplat nimic. dar dezastrele adevărate aşa se petrec – se fisurează ceva şi apoi se duce totul la vale. tăvălug. plouă aşezat şi mă simt parcă aş umbla dezbrăcată pe stradă. râd ca să umplu golul de vină din stomac. şi tu râzi, că ce să şi faci, nu?

e displayu, bineînţeles că e displayu – ştiam de-acasă că e displayu, da m-am prefăcut două zile că nu e displayu! bravo, fata mea! ce să zic?!

nici nu se uită la mine când zice preţu. io zic că mă mai gândesc.

– Păi, sigur! Mai gândeşte-te şi revii tu, dacă e! mă simt ca ultimul om. Dar, dacă mai vrei să-l foloseşti, tre să schimbi displayu. Asta e.

la al doilea gsm e mai ieftin – da tot scump e. ne plouă, da mă bucur că e aici.

intrăm în al treilea. caută preţul pe site. trei nenici cu burtici îmi fac puţin loc să mă strecor spre ecranul pe care apare MARE preţul. vorbesc între ei şi râd. râd şi eu. au degetele unsuroase sau negre. îmi imaginez că umblă toată ziua cu piuliţe sau cu şuruburi sau cu ceva ce habar nu am cum se foloseşte şi îmi dau seama că dezvolt o formă de aproape inadaptare. socială.

bun. next gsm.

muuult mai ieftin, dar tot scump. propun să ne mai fâţâim prin ploaie şi la altele, poate-poate.

până la urmă tot aici mă întorc.

ai avut dreptate când ai zis de acatiste şi eu am întrebat ce acatiste? de la intrare scrie mare VÂND ACATISTE. şi apoi toată dugheana e tapetată cu ele. şi cu icoane. şi cu nişte candele aprinse. şi cu telefoane foarte vechi şi aparent încă scumpe.

– Mda. Păi io ţi-am zis că tot la mine vii, până la urmă.

– da. aţi avut dreptate.

– Şi? Schimbăm displayu, da?

– păi, dacă altceva mai ieftin nu se poate face… da.

– Vrei să meargă, nu?

– da.

– Atunci, da, schimbăm.

– şi îmi puneţi şi folie de sticlă?

– Păi vrei să se întâmple tot asta?

– dracu să mă ia! nu, normal!

– Atunci îţi pun de-asta, de silicon. Antişoc. Uite aici!

şi, zbang! ca-n desene, aruncă telefonul pe jos. şi îmi stă inima. jur. mă gândesc: man, acum nici icoanele astea nu ne mai scot.

da-l ridică de jos şi n-are nici pe dracu telefonu lui.

– L-am testat, ce crezi? L-am testat în curte, pe pietriş, să fiu sigur dacă asta chiar e antişoc. Ei, ce zici?

– puneţi de care-i mai bună…

văd că n-are o mână. mă întreb dacă e numai ruptă şi nu văd eu unde e ghipsul. mă sperii că îmi repară telefonul cu o singură mână şi c-o să facă o treabă de mântuială. fiindcă sunt o superficială nenorocită şi merit să se uite toţi sfinţii ăştia din icoane urât la mine – asta merit!!!

între timp îmi dă un telefon mic, cu clapetă care se întoarce aşa, în semicerc. e mic-mic-mic şi alb cu roz. n-am avut niciodată un telefon aşa de mic. tastează codul meu pin şi ori îi zic eu greşit, ori scrie el prost, cert e că se blochează.

mă sperie că sunt aşa calmă când îmi zice să mă duc să iau codul puck de la ceva reprezentanţă. mă gândesc – Puck – ca-n Shakespeare –– ce poate să iasă rău?!

afară plouă şi am adidaşii tăiaţi în talpă. şosetele ude la o palmă mai sus de gleznă ţin picioarele să nu se dezintegreze pe asfalt.

– bună ziua…

toată ruşinea se pogoară peste părul ud, ca o aureolă, la fiecare pas care scârţâie şi lasă urme ude în reprezentanţa firmei de telefonie perfect uscată. curată. sterilă.

– aş vrea să… ştiţi… telefonul ăsta nu e al meu. al meu e la reparat la un domn. şi când mi-a dat cartela, mi-a blocat-o. şi mi-a cerut ceva cod. a zis să vin să îl cer de la dumneavoastră.

şi privirea lui de furi telefoane şi stai sub un pod. aş vrea să îi spun: aşa e. cum aţi ghicit?! mi-nu-nat! exact aşa e! dar mă scuz încă o dată.

– Abonamentul e pe numele tău?

şi e prima dată în viaţă când îmi dau seama că, dacă eram îmbrăcată altfel, îmi zicea săru mâna şi dumneavoastră. şi îmi pare rău că nu e situaţia aia.

– ăăăă…

nici măcar nu ştiu pe numele cui e.

– pe al lui tata. sau pe al bunicii…

– Atunci trebuie să sune dumnealor să ceară codul puck. Nu poţi să-i suni să le spui?

– bine, dar eu nu am telefon… de pe ce să îi sun? nu se poate rezolva altfel?… vă rog!

– Zi-mi numărul, să te caut în sistem!

– 076…

– Nu eşti la noi! Aveţi şi cablu, sau numai telefoanele pe abonament?

– nu. cablu nu.

– Atunci lângă Fieru mergi. Întreabă acolo.

intru lângă Fieru. se uită la mine ca la ultima fiinţă. sunt numai femei. tre să repet aceeaşi placă, după ce pe el mai că îl convinsesem.

– îmi cer scuze că vă deranjez. pe cuvântul meu că nu am furat niciun telefon… l-am spart pe al meu şi e la reparat şi domnul ăla mi-a blocat cartela. şi îmi trebuie codul puck.

– Pe ce nume e abonamentul?

– al tatălui meu. respir. sau al bunicii.

îmi cere de două ori numărul. mă verifică dacă îl ştiu. şi măcar atâta ştiu.

până să se rezolve mă proiectez cum îl sun pe tata de pe telefonul uneia dintre ele, să îi explic. nici măcar nu îl sun pe tata. o sun pe mama, că nu ştiu decât numărul ei pe de rost. şi cum explic şi ea tot întreabă: dar ce s-a întâmplat cu telefonul tău? dar de ce? dar cum de? de ce nu ai fost atentă? de ce nu ai niciodată grijă? de ce nu eşti în stare de nimic?

aş fi vrut să fi lăsat pe cineva să mă ajute în toate astea. şi să nu mă fi simţit vinovată că îi folosesc pe oameni pentru scopurile mele meschine.

Viorel (2 octombrie, acum 2 ani) – îmi trimite o poezie scrisă de el.

Viorel (2 octombrie, acum 2 ani): aşa o să te porţi mereu!?

Viorel (4 octombrie, acum 2 ani): neaţa

Viorel (13 octombrie, acum 2 ani – aparent, o zi ghinionistă): vorbim rar

Viorel (13 octombrie, acum 2 ani): spre deloc

am intrat în sh să caut ceva de încălţat. orice, care să fie uscat. doamna asta se uită la mine, parcă vreau să o fur. îmi las portofelul pe tejghea, ca să o liniştesc. poate e numai dispreţ. nu dispare.

sună ceva în magazin. suntem numai eu şi ea. şi ea se uită la mine. îmi ia câteva secunde până să mă prind că sună din geanta mea. e chestiuţa aia mică. telefonul! nu prea ştiu cum să răspund.

– alo. bună ziua!

– Alo. Mami?

i-am zis bună ziua. acum s-a prins. sunt cu un picior desculţă, pe podeaua rece, cu gresie. curge apă din şoseta lăsată pe jos. vânzătoarea aproape că dă din cap a negare: cum de lasă Dumnezeu o creatură aşa proastă ca mine să împartă aerul cu ea?! peste un minut plâng, în aceeaşi poziţie, cu telefonul mic lipit de ureche, ca să nu audă şi alţi oameni ce aud eu. dar suntem numai eu şi vânzătoarea în magazin. şi ea se uită la mine, cum plutesc greoaie în aerul umed de aproape-toamnă. cu un picior desculţ pe gresie, cum îmi şterg lacrimile şi îmi trag mucii. închid.

– astea trei.

– Rămân?

îmi vine să o întreb dacă e surprinsă că am bani.

– da. aveţi şi o pungă?

pe facebook, Viorel e: păreriolog la Facebook, selecţioner la naţionala de fotbal la televizor a României, jurnalist la Ziarul Scânteia, CEO la C.A.P. Dăbuleni, lider la Oculta Mondială, Ministrul Alcoolului, Tutunului şi al Poeziei la Gara de Nord la Guvernul României. lucrează la Radio Erevan, la Structura de Forţă a Statului Paralel. e Preşedinte al României Libere. e văduv. învaţă limba vietnameză.

Viorel (2 octombrie, acum 2 ani): Aşa o să te porţi mereu!?

poate că are dreptate. mi-e jenă cu mine că fac mişto de el în capul meu. cine dracului mă cred?! mă gândesc sincer că într-o zi o să scriu despre el. asta va fi cea mai mare declaraţie de dragoste a mea. nu am să-i răspund niciodată la mesaje, dar am să scriu despre el. Viorel va fi personajul meu!

aş începe aşa (cum aş scrie şi despre băiatul ăla, despre care nu vreau să scriu, de fapt): scriu despre tine simplu şi cu familiaritate. cum zic îmi pare rău după ce am atins din greşeală un umăr necunoscut. poate cu aceeaşi tandreţe cu care aş scrie despre un copil care, într-o altă viaţă, a fost al meu.

sau: V. îşi pune sarmalele la încălzit. e o bucătărie mică. ar încăpea în ea cel mult doi inşi. eu şi V. numai că eu nu sunt acolo pe bune – numai proiectez cum ar fi să fiu în acest moment de fragilitate. de ce nu zice nimeni cât de intim e să îţi încălzeşti sarmale într-o oliţă mică, pe focul de la aragaz, după ce vii sau înainte să pleci la fabrică? uneori îmi imaginez cum se pogoară îngerii peste oameni în timp ce fac asta. ei amestecă să nu se prindă de fundul oalei sau ibricului. îngerii dau roata-roata în jurul capetelor lor.

toarnă cafea în singura ceaşcă de pe masă.

între timp:

Viorel (16 octombrie, după ziua mea, la care nu mi-a zis lamulţiani, acum 2 ani): mereu misterioasă

Viorel (19 octombrie, acum 2 ani): ne vom trezi vreodată unul lângă altul?! lipiţi

(pe fundal – Nicio lacrimă, Dan Spătaru, pe care mi-a trimis-o cu câteva zile în urmă)

nicio lacrimă

plec în lume fără prea multe certitudini. cu simpla conştiinţă a faptului că sunt copilul părinţilor mei. atât. restul decurge firesc din această aserţiune.

îmi amintesc cum i-am visat pe amândoi morţi. nicio lacrimă. şi cum eu le ţineam lumânările la căpătâi. nicio lacrimă. şi cum eu sunt copil singur la părinţi. nicio lacrimă. şi nu era nimeni acolo să mă ajute. nicio lacrimă. să le ţină locul. nicio lacrimă. şi erau aşa de urâţi şi de diformi, că nu încăpeau în sicriu. nicio lacrimă. aşa că îi pusesem într-unul singur – mare, ca o cutie. pe amândoi. nicio lacrimă.

Viorel (9 noiembrie, acum doi ani): hey

Viorel (9 noiembrie, acum doi ani): îmi zici povestea ta!?

Viorel (9 noiembrie, acum doi ani): de cât timp ne ştim!?

eu iubesc foarte mult oamenii. nu pe toţi. poate numai pe câţiva. numai că nu pot să scriu despre asta. nu pot să scuip dragostea asta din mine.

când eram mică dormeam în acelaşi pat cu părinţii mei. uneori, când ei dorm, intru în cameră şi mă uit pe întuneric la ei. cum li se ridică piepturile de la respiraţie. mă pun între ei. niciunul nu se trezeşte. îmi ţin puţin respiraţia, până le prind ritmul. apoi respirăm împreună. în întuneric. eu aşa înţeleg dragostea.

Viorel (15 noiembrie, acum 2 ani): trimite un ss cu o postare plină de greşeli – Bună prinţeso vrei să vb nu cum ai vb cu toţi bulangii astea vb cu un bărbat adevărat şti ce zic

Viorel (16 noiembrie, acum 2 ani): faptul că eşti frumoasă îţi dă dreptul să nu îmi vorbeşti!?

Viorel (25 noiembrie, acum 2 ani): Mi-am făcut programare pentru un control la ochi pt că nu ştiu ce am văzut la tine

Viorel (26 noiembrie, acum 2 ani): greu cu tn

mi-am reparat telefonul şi acum pot să îmi cer iertare de la toţi oamenii de la care trebuie să îmi cer iertare. acum pot să plec liniştită la mare. unde să mă simt ca în orice alt loc.

Viorel (ieri): pe mn nu mă iubeşte nimeni

aş vrea să îţi scriu, Viorel. nici pe mine. nici pe mine. nici pe mine.

am să scriu despre tine, Viorel.

am să te salvez.

promit.