ION BOGDAN LEFTER, AL PATRULEA GEN LITERAR

(răspunsul unui critic la ancheta scriitorilor)

Cît de mare – sau… mai mică?! – e libertatea de opţiune şi de exprimare a criticilor faţă de cea a poeţilor, a prozatorilor, a dramaturgilor? Nu ştiu să se fi făcut investigaţii printre profesioniştii exegezelor şi nici alte evaluări sau măcar estimări în materie. Conform sentimentului intelectual general (ca să inventez o bază de referinţă statistică!), s-ar zice că scriitorii celor trei genuri literare „clasice“ îşi pot alege orice subiect şi se pot exprima fără nici o restricţie, în timp ce criticii depind de fluxul apariţiilor editoriale dacă fac recenzistică, de profilurile şi orientările periodicelor în care publică, de alte invitaţii şi „comenzi“ de colaborare editorială, de materia primă oferită de literatura asupra căreia se exercită.

Alţi parametri ai celor două ecuaţii extind sau limitează razele de acţiune, relativizînd situaţiile caracteristice. Poeţii, prozatorii, dramaturgii sînt şi ei „dirijaţi“ de módele şi modelele epocii în care scriu, recurg la repertorii tematice şi retorice „la zi“, se influenţează şi – în consecinţă – se „dirijează“ reciproc. Chiar şi nonconformiştii plasaţi programatic în zone marginale se raportează polemic la establishment-ul perioadei, care le „impune“ astfel formulele opuse, predeterminîndu-i „în negativ“. Ca să nu mai insistăm asupra limitelor sau a constrîngerilor impuse de regimurile politice dictatoriale sau asupra diverselor tipuri de „comenzi sociale“ adresate direct ori indirect literatorilor şi-n vremuri totalitare, şi-n democraţie. Mai există şi alte şi alte filtre ideologice ori tematice, de gust, pudoare şi ce ne mai putem imagina, cum altfel decît limitatoare?! Pe de altă parte, comentatorii nu se lasă prea strict arondaţi şi „evadează“ uneori către subiecte extravagante, fac asocieri neaşteptate, divaghează eseistic sau scriu jurnale… critice.

Înainte de a avansa în reflecţiile asupra libertăţii meseriei, aş stabili ca premiză tipologia cvadripartită a literaturii. Cele mai recente două curente din istoria domeniului, modernismul şi postmodernismul, au completat triada tradiţională cu genul criticii, în care intră toate tipurile de „metaliteratură“, indiferent de orientare, metodologie, aplicaţie locală sau universală, strict specializată sau larg-socio-culturală, în combinaţii interdisciplinare extinse, mergînd pînă la glossele libere, pe orice subiect, păstrătoare doar ale caracterului speculativ care să le califice ca reflexivitate nonficţională, „încercare“ intelectuală, adică… „eseu“ (termen – se ştie – echivalent în alte limbi cu al nostru mai neaoş: „essai“, „essay“ = „încercare“). Cînd le definim drept „metaliterare“, acceptăm că ocupaţiunile exegetice sînt – în fond – „literare“ în primul rînd (termenul-temă) şi abia în al doilea „meta-“ (detalierea prefixuală): discursuri secunde despre discursurile celorlalte genuri, ba chiar şi „critică a criticii“, de ordin terţ, întotdeauna în fluxuri textuale, scriitoriceşti.

Nu avansez nici o noutate, însă vechile mentalităţi care separă genurile „de creaţie“ de exegeze au şi ele inerţiile lor şi uneori se şi ranforsează. Deşi epoca e dominată de „metadiscursuri“ nu atît literar-artistice, cît socio-culturale şi politico-ideologice, pieţele literare par să se fi reorganizat ca structuri preponderent promoţionale şi favorizează evenimentele publice de felul recitalurilor, al „lecturilor“ mai degrabă intelectualo-mondene, care n-au neapărată nevoie de comentarii specializate, dacă nu le şi exclud efectiv. Distincţia dintre viaţa literară, a „scriitorilor de vocaţie“, şi cea universitară, mai „ştiinţifică“, la care participă mulţi dintre profesioniştii „metaliterari“, se păstrează şi ea. Cu asemenea argumente şi percepţii, trioul genurilor consacrate pare să-l trateze pe mai-junele asociat cu o anumită rezistenţă.

Altfel… demonstraţia „creaţiei critice“ s-a tot făcut şi – pentru a veni şi cu exemple de sens opus – Uniunea Scriitorilor are, pe lîngă secţiile de Poezie, Proză sau Dramaturgie, şi una de Critică, plus cele de Traducători sau organizate pe criterii precum indentităţile etnice şi lingvistice ale autorilor sau vîrsta publicului/ „publicurilor“, ca-n cazul secţiilor de Literatură a minorităţilor sau …pentru copii şi tineret; alături de poeţi, prozatori şi dramaturgi, editurile publică în mozaicul „trans-genic“ şi cărţi exegetice; în tipologia premiilor din domeniu intră şi cele pentru Critică sau Critică, istorie literară şi eseu ş.a.m.d.

Aş adăuga propriile mele amintiri de scriitor şi critic în formare: în studenţia mea şi-n perioada de lansare a „noului val“ al anilor ’80, la Cenaclul de Luni şi-n întreaga reţea naţională participantă la fenomenul postmodernităţii autohtone incipiente, distincţia nu mai era perceptibilă. Colegii mei îşi scriau poemele sau prozele cu evidente şi înalte competenţe teoretico-exegtice, cu un importantissim „spirit critic“, încît exerciţiul analitic asupra textelor lor participa la un dialog firesc, „între egali“. Plus că atmosfera de „laborator“ scriitoricesc ne angrena pe toţi, pe deasupra specializărilor pe genuri. Şi, aşa cum poeţii sau prozatorii scriau şi publicau ei înşişi „eseuri“ şi comentarii „metaliterare“, glossatorii mai comiteau şi ei versuri ori naraţiuni, într-o atmosferă de „ecumenism“ scriitoricesc pe care parcă-parcă am simţit-o diluîndu-se de la o vreme încoace…

Aşadar şi prin urmare: dacă genurile literare nu sînt doar trei, ci patru, şi dacă şi criticii sînt scriitori-scriitori, înseamnă că şi ei îşi asumă libertăţi auctoriale, după voinţă şi putinţă, după personalitatea fiecăruia şi în funcţie de opţiunile profesionale – din nou: ideologice, metodologice şi de viziune generală, dar şi de gust, de unde evaluările obiectiv-subiective. După cum îi influenţează şi pe ei, ca pe toţi (meta)literatorii, vîrstele şi experienţele, stările de spirit, intuiţiile de moment, „inspiraţia“ etc. etc. etc.

Acestea fiind zise, n-o să trec sub tăcere (iată!) diversele tipuri de constrîngeri, limitări, frustrări de care un critic are parte „la pachet“ cu existenţa sa auctorială: există – da! – fluxul dat al apariţiilor editoriale, literatura trecutului ori cea actuală, atîta şi aşa cum e ea, poate că altfel decît ţi-ai fi dorit sau ţi-ai fi imaginat; există sensibilităţile şi tensiunile mediului literar-cultural în care trăieşti şi pe care uneori le sfidezi, alteori îţi propui să nu le alimentezi, să nu provoci noi conflicte; n-or fi de tot culpabile, în anumite conjuncturi pot fi chiar nobile deciziile de a-ţi menaja colegii şi prietenii, foştii profesori sau pe Cutare şi Cutare mari scriitori semnatari de noi cărţi mai slăbuţe, pe care, dacă le-ai „taxa“ sever, ai comite nedelicateţi prea grav-ultragiante; poate că n-ai la îndemînă teritoriile de exprimare de care ai avea nevoie ca să se audă ce ai de spus, ceea ce înseamnă că te „cenzurezi“ prin omisiune din motive de „lipsă de spaţiu“ (!); şi visezi la mari proiecte pentru care n-ai niciodată timp, le tot amîni, căci sînt mereu multe altele de făcut, solicitări din toate părţile, nu doar texte de scris, ci şi cursuri de ţinut, emisiuni radio şi de televiziune de onorat, nu numai cărţi de citit (toate cărţile!), ci şi teze de doctorat sau alte obligaţii, nu doar studii critice şi eseuri de aşternut pe hîrtie sau pe ecrane, ci şi referate şi altele, articole de predat, interviuri de acordat, rubrici de alimentat, anchete publicistice de onorat, uneori în combinaţii ad hoc – precum reflecţiile critice pe marginea unui chestionar al revistei în care ţii un soi de Jurnal de cărţi! Dacă e vorba despre critică, sînt – într-adevăr – întotdeauna în cauză (şi) ele, cărţile…