MARIAN PAPAHAGI, JURNALUL UNUI EUROPEAN DE PROVINCIE

În 14 octombrie a.c., profesorul universitar Marian Papahagi (1948-1999) – strălucit romanist şi critic literar, totodată, tălmăcitor al Infernului lui Dante – ar fi împlinit 75 de ani. Dorind să-i auzim iarăşi vocea aparte, ne-am bucurat mult că familia sa a fost de acord, în mod excepţional, să ne ofere spre publicare, cu acest prilej, un fragment din însemnările sale intime, întinse, cu intermitenţe, de-a lungul a două decenii, şi pe care Marian Papahagi şi le-a intitulat Jurnalul unui european de provincie. (i.v.)

• Marian Papahagi, martie 1980.

Joi, 30 iulie 1981

Aseară am fost la Zaciu, cu Jean şi Doru; întors proaspăt de la Bucureşti, Zaciu ne-a povestit despre atmosfera de acolo (printre scriitori). Se pare că sînt foarte scindaţi de propria lor lipsă de demnitate cînd au alegerea preşedintelui Uniunii; Ileana Mălăncioiu s-ar fi supărat pe Jebeleanu, căruia-i reproşează că n-a scos un cuvînt. Ne-am reamintit o altă istorie, cea cu Titus Popovici, pe care o notez acum, deşi Z[aciu] mi-a istorisit-o în timpul admiterilor. Deci, chiar în ziua de vineri 3 iulie, după primul scrutin, Titus P[opovici] intră în sala de numărare şi întreabă de rezultat (în timpul voturilor el făcuse mare tapaj că nu doreşte să fie ales şi, demonstrativ, arătase tuturor că se taie pe sine); i se spune, cu jenă, că doar 44 de scriitori au întrunit numărul total de voturi; se caută pe lista lor şi nu se găseşte. „Şi acum ce faceţi?“, întreabă, vădit indispus. „Păi ce să facem?“, zice Ilie R[ădulescu]¹, trecem la al doilea scrutin. Aici Titus explodează: „Asta e o porcărie, e rezultatul modului mizerabil în care ai condus tu (către Ilie). Al doilea scrutin? Ca să mă compromiţi încă o dată? Asta să crezi tu!“ Ilie încearcă să-l calmeze: „Ştii, Titus dragă“ – El: „Nici un Titus; eu sînt tovarăşul Titus Popovici.“ Între timp, un activist proaspăt promovat, care îl flanca pe Ilie R. îi spune lui Titus să fie atent cum vorbeşte; ăsta explodează: „Dar tu cine eşti, mă? Eşti un rahat! Ştii tu cine sînt eu? Eu sînt Titus Popovici!“ Şi iese trîntind uşa (după ce mai zisese şi altele de aceeaşi culoare), plecînd glonţ la C.C.²

Întreabă de şeful cel mare³; i se spune că e la Neptun; întreabă de Popescu D-zeu şi, aflînd că e în sediu, intră acolo… Ilie R[ădulescu], prevăzînd totul, ajunsese deja în acelaşi birou. Se repetă scena anterioară; se ajunge chiar ca Titus să dicteze ordinea voturilor şi Ilie, obedient, s-o noteze şi, în final, se ia decizia să nu mai fie un nou scrutin şi să se meargă în continuare pînă la completarea tuturor locurilor (Titus Popovici oricum nu intra!). La acest punct sună telefonul scurt, Popescu cere tăcere şi, calm, răspunde la aparat (vorbea cu Neptun!). „Da, s-a votat! A fost exact cum aţi prevăzut! Nu, n-a ieşit nici unul! Da, vom merge cu votul pînă la completarea cifrei! Da, e aici, vi-l dau!“ Şi îl dă pe R[ădulescu], făcut pe el, care, plîngăreţ, începe: „Da, tovarăşu’ Secretar general, eu am făcut tot ce-am putut! V-am rugat să mă daţi la altă muncă! Da, bine, aşa vom face.“ Şi închide. Apoi: „Şi acum ce fac?; Cum mă duc eu să le spun ălora că nu se mai face al doilea scrutin şi că se intră în ordinea voturilor? Tovarăşu’ Popescu, vă rog să veniţi şi Dvs.“ Dar Popescu D-zeu zice: „Eu? Să vin eu să te scot pe tine din rahat? Da’ du-te singur şi descurcă-te! De altfel eu am o şedinţă peste o jumătate de oră şi trebuie să plec.“ Ilie se duce, în fine, povestea e cunoscută mai departe. Între timp, Popovici aleargă la Ghişe⁵, îi joacă inimitabil toată scena, apoi îi cere să nu mai spună nimănui, dar în cele din urmă, furios încă, îl cheamă şi pe I[on] Brad la Ghişe acasă (Brad, cu care se urăşte). Apoi îl cheamă şi pe Domokos [Géza], repetă figura. A doua zi în tot Bucureştiul se vorbea cum i-a tras Titus o palmă lui Ilie R.

Am plecat tîrziu de la Z[aciu]. Afară ploua, lumea începuse să se aşeze la cozi pentru a doua zi dimineaţa. Azi am aflat că se vor introduce cartele. Dar să trec la ziua de azi: am stat o droaie la Echinox pentru nr. 6 (am făcut B.T.-ul). Apoi, fuga acasă, fuga iar la tata etc. Azi am avut confirmarea că D. R. P[opescu] n-a făcut nimic pentru Gelu Ionescu, căruia-i promisese că-l ajută să obţină paşaport pentru Cerisy⁶; l-a dus cu vorba, ca pe noi în chestiunea Pintilie⁷. E totuşi un fleţ acest D.R. P[opescu], om altminteri şi talentat, şi inteligent; prea vrea să-i prostească pe toţi, în loc să aleagă o cale mai bărbătească şi mai cinstită a lucrului făcut pe faţă.

Zilele trecute am mai pregătit pentru tipar niscai traduceri (E[ugénio] de Andrade, Carlos de Oliveira, care a murit la 1 iulie). L-am cunoscut pe C. de Oliveira în 1969, dar nu-mi mai aduc aminte cine m-a dus la el acasă; reţin imaginea unui om de o desăvîrşită politeţe, discret, foarte retras, profund antisalazarist – Salazar tocmai murise şi i-am văzut hoitul pe catafalc la Jerónimos – să-mi aduc aminte să consemnez aici acest lucru, după întoarcerea din vacanţă. E o amintire ce merită păstrată: un tiran mort e întotdeauna o privelişte memorabilă. Sărmanul Carlos de Oliveira, regret moartea lui; după cum regret şi faptul că, deşi aveam adresa lui, nu i-am scris, nu i-am cerut cărţile ca să-l traduc, măcar prin reviste. Eram prea tînăr; am cunoscut mulţi oameni de mare valoare, scriitori etc. Ar fi trebuit să consemnez atunci întîlnirea cu ei; o voi fi făcut prin scrisorile trimise alor mei sau prietenilor. Cu atît mai mult trebuie să ţin, de acum înainte, acest jurnal! Dacă aş face istoria celor patru ani de străinătate aş avea ce scrie: despre Murilo Mendes, cel de neuitat, despre Jorge de Sena, despre Alexandre O’Neill, Ruy Cinatti, Rafael Alberti, Asturias, despre neuitate seri la Academia Austriacă, unde l-am văzut pe Ezra Pound, despre atîţia alţii!

Închei aici ultima consemnare dinainte de vacanţă. Mîine seară plecăm, cu vagonul de dormit, la Bucureşti şi, de acolo, după ce schimbăm trenul la cîteva zeci de minute, spre mare, la Neptun, în micul viespar de la Vila Uniunii Scriitorilor. Sper să le prindă bine copiilor, iar noi să ne mai odihnim puţin, căci urmează un an foarte greu.

Transcriere de Lucia Papahagi

Note

Ilie Rădulescu, în momentul respectiv, şeful Secţiei de Propagandă a Comitetului Central al P.C.R. Între scriitori i se spunea „Ilie Lăptărie“, din cauza comportamentului său înşelător plîngăreţ. (Nota red.)
Comitetul Central al P.C.R. (Nota red.)
Nicolae Ceauşescu. (Nota red.)
Dumitru Popescu, poreclit „Dumnezeu“, scriitor mediocru şi tartor al culturii în regimul Ceauşescu. A fost pînă la căderea regimului comunist membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR, deputat în Marea Adunarea Naţională şi rector al academiei PCR („Ştefan Gheorghiu“). (Nota red.)
Dumitru Ghişe, istoric al filosofiei româneşti, adjunct de şef de secţie al C.C. al P.C.R., fost – ca şi Ion Brad –vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. (Nota red.)
La Centrul Internaţional din Cerisy-la-Salle aveau loc colocvii internaţionale dedicate unui scriitor sau unei anumite teme. (Nota red.)
Revista Echinox – condusă încă de triumvirii Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic – încercase, în 1981, să publice un interviu cu Lucian Pintilie, căruia îi fusese oprită difuzarea filmului său De ce trag clopotele, Mitică?. (Nota red.)