ALEXANDRU OVIDIU VINTILĂ, CÂND REALITATEA SE ÎNTREPĂTRUNDE CU SUPRAREALITATEA

Iubirea nebună (L’Amour fou), volumul lui André Breton, este de referinţă pentru literatura de avangardă. E un tom despre iubire, însă aşa cum o gândeşte şi o trăieşte Breton, în spirit suprarealist. Georges Sebbag subliniază cât se poate de explicit că iubirea suprarealistă, aşadar formula bretoniană a iubirii nebune, „dezvoltă o sensibilitate nouă. Ea inventează un scenariu seducător şi irezistibil: două fiinţe care se întâlnesc printr-unul din cele mai pure hazarduri declanşează evenimente surprinzătoare, descifrează în trecerea lor multiple semne ale dorinţei, constată fuziunea imaginarului şi a realului, resimt convulsiile frumuseţii şi ale timpului. Mai aproape de iubirea curtenitoare sau de pasiunea romantică decât de relaţiile matrimoniale sau de legăturile ascunse, iubirea suprarealistă îmbină dimensiunea orizontală a cotidianului şi verticala miraculosului“. (Georges Sebbag, Suprarealismul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999, p. 127)

Tot Sebbag vorbeşte despre cum s-a ajuns la scrierea acestei cărţi: punctul de pornire a fost „întâlnirea fatală“ dintre André Breton şi cea care va urma să îi devină a doua soţie, Jacqueline Lamba. Ambii se vor intersecta în 1934, volumul în sine apărând într-un timp scurt, în 1937. De la acelaşi comentator al fenomenului suprarealist aflăm că evenimentul narat şi care stă la baza cărţii lui Breton, L’amour fou, a fost anticipat într-un poem automat al avangardistului francez, Floarea-soarelui (Tournesol), Sebbag considerând că „poezia poate anticipa realitatea“. Despre acest poem, care e inserat, de altfel, în paginile volumului la care ne referim, Breton apreciază că a fost scris în mai sau iunie 1923, la Paris. Începutul poemului sună, în traducerea lui Ovidiu Nimigean, astfel: „Călătoarea ce traversa Halele la căderea verii/ Mergea în vârful degetelor/ Disperarea îşi desfăcea pe cer florile mari de/ rodu-pământului atât de frumoase“ (A. Breton, Iubirea nebună, Iaşi, Polirom, 2019, p. 85). Înaintând în poem, observăm că personajul feminin evoluează de la statutul de „călătoare“, la cel de „tânără femeie“ şi, mai încolo, de „damă fără umbră“ care „a-ngenuncheat pe/ Pont-au Change/ Pe rue Gît-le-Coeur timbrele nu mai erau aceleaşi/ Promisiunile nopţii erau în sfârşit respectate“ (Ibidem, p. 86). E descrisă astfel în poem atracţia teribilă dintre cei doi şi totul va deveni „o suită neîntreruptă, fulgurantă, de descoperiri“ (Ibidem, p. 85). E vorba aici despre faptul că pe teritoriul suprarealităţii, din cel mai pur hazard obiectiv, se întâmplă lucruri miraculoase care se împletesc perfect cu elementele cotidianului, ale realităţii.

Pentru Breton, frumuseţea e convulsivă şi doar aşa poate să intre în sfera iubirii suprarealiste: „O asemenea frumuseţe n-ar putea emana decât din sentimentul răvăşitor al lucrului revelat, din certitudinea absolută dată de irupţia unui înţeles care, prin însăşi natura lui, nu ne putea parveni pe căile ordinare ale logicii“ (Ibidem, p. 18).

Breton descrie femeia care îi acaparează privirea într-o manieră precum: „Această femeie tânără care abia intrase era parcă înconjurată de-un abur – îmbrăcată într-o pară de foc –, totul se decolora, îngheţa lângă tenu-i de vis într-un acord perfect de ruginiu şi verde (…) Şi pot să afirm cu hotărâre că, în acel loc, la 29 mai 1934, tânăra femeia era scandalos de frumoasă. O asemenea certitudine, exaltantă pe moment prin ea însăşi, risca să mă obsedeze puternic în intervalul dintre apariţiile reale ale femeii, fiindcă o foarte vagă intuiţie, pe care-am avut-o încă din primele momente, mă făcuse să mă gândesc că destinul ei ar putea într-o zi să se-amestece, fie şi foarte puţin, cu al meu“ (Ibidem, pp. 65-66). Ceea ce, în realitate, chiar s-a produs: femeia despre care scrie Breton, cum am spus, îi va deveni soţie. Iubirea dintre cei doi e magică, miraculoasă, supraraţională, capabilă să abolească toate convenţiile.

Un aspect important aici e transformarea în realitate a dorinţei, pentru Breton, dorinţa fiind „unicul resort al lumii“ (Ibidem, p. 142), „unica rigoare pe care omul trebuie s-o resimtă“ (Ibidem, p. 142). Dorinţa se manifestă prin hazardul obiectiv, la baza căruia se află necesitatea exterioară care îşi croieşte drum în inconştientul uman. Isabel Vintilă o explică în acest mod: „hazardul obiectiv reprezintă manifestarea externă şi obiectivă a unei dorinţe venite din inconştient. Dorindu-şi cu ardoare să se întâmple ceva (…), suprarealistul provoacă materializarea sentimentelor sale, act care poate fi văzut şi ca anticipare a evenimentului care urmează să se deruleze“ (Isabel Vintilă, Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorităţii, Iaşi, Timpul, 2010, p. 50). În acest sens, Georges Sebbag poate afirma faptul că „Totul se petrece ca şi cum realitatea s-ar conforma dorinţei suprarealiste, ca şi cum faptele obiective ar îmbrăţişa cauza subiectivităţii. În acest context de durate însufleţite, numim durate automate acele evenimente reale sau imaginare, orbitoare sau eclipsate, anodine sau tulburătoare, de nerostit şi despre care se tot vorbeşte fără încetare. Pentru a înţelege aceste date risipite la voia timpului care se scurge nelinear şi a paginilor tipărite, trebuie descifrate mesajele scriiturii automate, trebuie redistribuite coincidenţele hazardului obiectiv, trebuie scurse documentele fotografice legendei lor, trebuie să ne apropiem de obiectele pe care suprarealiştii au avut ocazia să le confecţioneze sau să le manipuleze“. (Georges Sebbag, op.cit., pp. 74-75)

Despre atenţia pe care o acorda dorinţei, Breton însuşi o susţine în volumul Iubirea nebună: „De nimic nu m-am simţit mai legat decât de sarcina de-a arăta ce precauţii şi ce şiretlicuri întrebuinţează dorinţa când îşi caută obiectul, străbâtând pe căi ocolite apele preconştientului, şi, odată descoperit acest obiect, ce mijloace, stupefiante pentru moment, are la îndemână ca să-l aducă în atenţia conştiinţei“ (A. Breton, op.cit., 38); şi, în subsidiar, cam despre asta e vorba în volumul Iubirea nebună.

În plus, Breton nu omite să pună accentul pe faptul că suprarealismul a aspirat întotdeauna la recrearea unei stări a spiritului precum aceasta: „În momentul culminant al descoperirii, din clipa în care-un nou pământ a fost zărit de navigatori până când pun piciorul pe coastă, din clipa în care cutare savant se convinge că tocmai a fost martorul unui fenomen necunoscut înainte până când începe să cântărească importanţa observaţiei – orice sentiment al duratei a fost abolit în beţia norocului – , un foarte fin penel de foc eliberează sau desăvârşeşte ca nimic altceva sensul vieţii“. Imediat mai încolo, Breton va sublinia faptul că „Important este ca, în urma ta, să nu laşi căile dorinţei să fie năpădite de mărăcini“ (Ibidem, p. 39).

Cât priveşte esenţa iubirii, scriitorul ne atrage atenţia că trebuie să ne angajăm până la capăt în dragoste, întrucât „promisiunea de viitor din fiece clipă conţine, pentru fiecare, întregul secret al vieţii, gata să se-arate întâmplător într-o zi într-o altă fiinţă“ (Ibidem, pp. 67-68), pledând astfel pentru iubirea nebună, convins fiind că „Aspiraţia oarbă spre «cel mai bine» ar fi de-ajuns ca să legitimeze iubirea aşa cum o concep eu, ca unic principiu de selecţie fizică şi morală ce poate garanta non-vanitatea mărturiei, a trecerii umane“ (Ibidem, p. 189).